Eminescu și Propaganda

Am găsit la un anticar, într-un teanc de publicații vechi, un număr din Urzica. Publicația după 1989 nu mai apare. Pentru cine nu știe, Urzica a fost o gazetă lunară imitată după Krokodil, gazetă moscovită. Presa vremii (Scânteia, România liberă, Contemporanul, Flacăra etc.) acoperea spațiul tipografic cu aniversări, campanii, omagii, evocări. Realitatea curentă fusese eliminată. Am citit multe colecții de ziare din epocă la Biblioteca Academiei. Foarte puține lucruri poți afla din această maculatură. În rest se publicau editoriale împotriva imperialișitilor sau de proslăvire a lui Stalin, a Armatei Roșii, comunismului, etc. Presa nu mai dădea informații, servea cititorului propagandă, cu excepția buletinelor meteo și rezultatelor sportive.

Văzînd acest număr din Urzica, m-am întrebat de ce Eminescu!? Cum a fost folosit de mașinăria de propagandă condusă de Iosif Chișinevski, Miron Constantinescu, Leonte Răutu&Co. Era epoca în care literatura română dinainte de anii 40 era în cea mai mare parte pusă la index. Arghezi, Blaga, etc. erau interziși. Supraviețuise Mihail Sadoveanu, care în octombrie 1945 publicase în Jurnalul de dimineață articolul ”Lumina vine de la răsărit” și trecuse cu arme și bagaje de partea ocupantului sovietic și a asupritorilor poporului român, despre care scrisese cu har pînă atunci. Marele poet al acelor ani era A. Toma, omagiat în toate manualele epocii, un foarte umil versificator. Și nici măcar atît.

În 1950, propaganda în domeniul culturii a fost concentrată pe aniversarea a 100 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu. Regimul voia să-l anexeze la remorca lui pe marele poet. Voia să pară că e un păstrător al marilor tradiții, nu un venetic, străin de români, cum îl considera majoritatea covîrșitoare a populației. E de mirare că Moscova a permis această aniversare. Stalin era foarte atent la exprimarea culturii naționale în toate țările blocului sovietic. Ne găsim în timpul marilor procese intentate unor lideri comuniști locali (Laszlo Rajk, Traicio Kostov, Xoxe Dodja etc.) acuzați de naționalism. Peste tot, sub Armata Roșie, cultura și tradiția autohtone au fost sufocate, cenzurate, împinse la periferia societății. La schimb, cultura rusească și sovietică erau exaltate. Să amintesc că sînt mii de cazuri de oameni care au ajuns în pușcărie pentru că li s-au găsit în casă la percheziții cărți interzise sau pentru că au cîntat vechi cîntece patriotice… Era suficient ca să ajungi la Canal, care se construia în acel an 1950 cu deținuți din toate mediile sociale.

Urzica, anul 1, nr. 24, 22 ianuarie 1950, 32 de pagini, preț 20 de lei. Are o copertă desenată de Marcela Cordescu (un Eminescu reflexiv, înconjurat de steaguri roșii ținute de muncitori caricaturali). Alte desene sînt semnate de Gopo, Al Clenciu, Benedict Gănescu, CIK, Eugen Taru, Nell Cobar, etc. Colaborau cu texte Tudor Mușatescu, Alex Vianu, Nicolae Minei, Sadi Rudeanu, Ștefan Tita, plus alții care semnează cu pseudonim. Eminescu apare în aceste pagini descris prin prisma luptei de clasă. Ca unul care a prevăzut instalarea domniei celor exploatați de veroșii capitaliști și moșieri. Astfel regimul era confirmat de opera lui Eminescu. Ca și cum ar fi avut nevoie de această legitimare. Nu îi ajungeau prezența Armatei Roșii, lagărele și pușcăriile pline! Eminescu este transformat într-un editorialist la Scânteia. Într-un propagandist oarecare care bifează cuminte subiectele zilei. E transformat într-un stalinist de duzină, apărător al dictaturii proletariatului. Poetul e golit de substanța lui reală. Un fals Eminescu, unul care nu a existat. Amintesc că multe dintre scrierile lui Eminescu erau interzise în 1950.

O lectură instructivă despre avatarurile istoriei. De rîsu-plînsu.

Stelian Tănase