La 6 decembrie 1916, de Sf. Nicolae, cînd se înstăpînea peste Bucureşti, Mackensen împlinea 68 de ani. Născut la 6 decembrie 1849 în Saxonia, la Leibnitz, fiu al unui inspector agricol. Se înscrie în 1869 voluntar în armată, în preajma războiului franco-prusac. Face parte din regimentul de husari al Imperiului (Leib Husaren Regiment Nr. 1). Îi va plăcea, de-a lungul carierei sale, să poarte uniformă de husar. În această ținută va fi văzut la frecventele sale plimbări pe bulevardele bucureştene. Se căsătoreşte în 1879 cu Dorothea von Horn, sora unui camarad decedat. Socrul fiind înalt funcţionar, i-a înlesnit ascensiunea. Cuplul a avut cinci copii: două fiice şi trei băieți. Mackensen nu avea origini aristocratice, cum se crede. Nu aparţinea vechii caste a ofiţerilor prusaci, în ciuda aerelor pe care le afişa. Silaba “von” s-a adăugat tîrziu numelui lui, în 1899, cînd, la 40 de ani, a fost înnobilat. Trei ani a servit ca aghiotant al Kaiserului Wilhelm al II-ea, care i-a preţuit prestaţia. Rămîne văduv în 1905. În 1907 se recăsătoreşte cu Leonie von der Osten, cu treizeci de ani mai tînără. Nu au avut copii împreună.
Bulevardele sînt în acea zi pline de lume ieșită să îl întîmpine pe feldmareșal.”Atît de mare e mulțumirea celor ieşiti în întîmpinarea trupelor imperiale încît, seara, la masa episcopului catolic, Mackensen nu şi-a putut ascunde dezgustul pentru lipsa de demnitate a românilor. Cînd l-a desluşit episcopul că în turma de nedemni (de pe bulevarde – n.a.) nu e nici un român, feldmareşalul a făcut un gest din cap de care s-a speriat anturajul” (Archibald, ibid. Porcii p. 68). A doua zi a trebuit să primească o delegație de nemți, evrei, unguri, care trăiau la București și ieșiseră cu flori să îl întîmpime cu o zi în urmă. Mackensen i-a primit rece si a spus: ”Mîine să aveţi ocazie, o să ne vindeţi şi pe noi cum vindeți pe români azi”. Refuzînd omagiile, le-a strigat: ”Afară!”. Mai tîrziu s-a explicat aglomeraţia. “Se deschisese (închisoarea – n.a.) și se năpustiseră (pe străzi – n.a.) femeile publice, hoţii, faliţii, precum şi sumedenia de spioni nemţi, evrei, bulgari, unguri…”. (Archibald, ibid p. 68).
Feldmareșalul s-a instalat lîngă Ministerul de Război, în piaţa Valter Mărăcineanu, la limita vestica a Grădinii Cişmigiu, în casele Meitani, după ce a refuzat mai întîi Palatul Creţulescu de pe vechea stradă Ştirbey Vodă. Nicolae Iorga consemna la 9 martie 1917: ”(Mackensen – n.a.) zice că pînă acum nu i s-a întîmplat nici o neplăcere. Paşnica populaţíe nu vrea să provoace represalii prin insulta adusă iuncărului eroic care îşi afişează mustăţile supraumane… Zilnic cine vrea să vadă nasuri bulgăreşti tot aşa eroice ca şi mustăţile lui Mackensen, n-are decît să se uite la ferestrele hotelului Capşa (ocupat de militari bulgari şi transformat în cazino – n.a.). Presupun că nobilii oaspeţi atrag ei înşişi atenţia scuipînd pe stradă în capul trecătorilor…”. (Nicolae Iorga „Războiul nostru în note zilnice”, Ed. Paul Editions, 2021, vol. 2, p. 392) Prin ce s-a remarcat feldmareșalul în păturile cele mai umile a fost pîinea, o pîine proastă care se livra populaţiei exclusiv pe cartele, la fel ca gazul, lemnele de foc, carnea. „La serviciul de aprovizionare (găseai – n.a.) afişe, tablouri sinoptice, retrospective, diagrame! Pîinea e de piatră, imposibil la mîncat. Mahalalele îi ziceau <ghiulele lui Mackensen>…”. (Virgiliu Drăghiceanu, ibid, 47)
Dacă pentru stratul de sus ale societăţii bucureștene Mackensen s-a făcut remarcat prin mustățile sale atît de plăcute cucoanelor, în schimb, prin mahalale, a rămas în amintire prin pîinea lui tare ca piatra scoasă din cuptor la brutăriile nocturne păzite de soldaţi.
Stelian Tănase
Fragment din volumul ”Mustățile feldmareșalului Mackensen”, în curs de apariție la Editura Corint – 2025.
