Poveștile din spatele culiselor unei celebrități au atras întotdeauna. Fără a face apel la senzaționalul ieftin, se poate scrie frumos și despre aspectele mai puțin plăcute dar reale aflate în culisele unei vedete. Când vedeta este o formație intrată în categoria legende ale rock-ului universal, pofta de senzațional se astâmpără cu date concrete, culese din documente și din amintirea celui care are curajul să se mărturisească public. Uneori, istoria se scrie și așa. Este vorba despre cartea bateristului John Densmore, unde analizează conflictul dintre el și colegii de trupă pentru dreptul de a utilizare a numelui The Doors.
Densmore a deschis acum 19 ani un proces împotriva foștilor săi colegi de trupă pentru a-i împiedica să folosească numele The Doors în turnee sau orice activitate comercială. La rândul său a fost atacat în instanță de Manzarek și Krieger, care cereau despăgubiri de 40 de milioane de dolari pentru că a refuzat în mod constant utilizarea melodiilor trupei în scopuri comerciale, o practică, susține Densmore, căreia Jim Morrison i s-a opus mereu, vehement.
„Nu pot să-ți spun durerea… Sunt frații mei muzicali și eu îi dau în judecată? Oh, Doamne! Dar spiritul lui Jim m-a salvat, era cu mine. M-am tot gândit la el și am simțit că trebuie să opresc chestia asta cu The Doors fără Jim. Este ca și cum ar fi Rolling Stones fără Mick Jagger. Sau The Police fără Sting. S-ar fi putut numi membri fondatori, foști membri. Dar nu The Doors”, afirmă categoric muzicianul.
Densmore are 78 de ani, părul lung și cenușiu, o barbă firavă și un mod laconic de a vorbi. Procesul a avut loc în 2004, iar acum a reeditat o carte „The Doors Unhinged: Jim Morrion’s legacy goes on trial” (lansată inițial în 2013), relatând evenimentele care au declanșat procesul și invocând spiritul Doors, nu atât ca trupă rock, cât ca o misiune spirituală în dorința de a proteja moștenirea grupului și, în special, a lui Jim Morrison.
„Sunt unii dintre noi care încă mai au principii și nu pot fi cumpărați. John Densmore este unul dintre ei. El nu este de vânzare și acesta este darul lui pentru noi”, scrie Tom Waits în prefața cărții.
„Când citești în aceste pagini despre dificultățile de comunicare suferite de și între membrii supraviețuitori ai trupei, devii martor la ceva foarte asemănător cu durerea de inimă resimțită de părinții care au pierdut un copil. Nu doar Jim Morrison a fost cel care a pierdut, ci copilul lor, trupa lor, The Doors. Deși este ceva la care nu-mi place să mă gândesc va veni un moment când voi fi și eu un Dead Rock Star. Nu pot decât să sper că în absența mea inevitabilă va fi cineva cu integritatea și comportamentul principial al domnului Densmore, care să se ocupe de orice moștenire ar putea lăsa în urmă grupul nostru”, mărturisește liderul trupei Pearl Jam, Eddie Vedder.
Autorul cărții, legendarul toboșar al The Doors, John Densmore, oferă o relatare captivantă a bătăliei legale pentru a controla destinul artistic al formației. În volum, Densmore descrie conflictul dintre colegii săi și el, în timp ce aceștia se luptau pentru dreptul de a folosi numele The Doors.
Grupul continuă să atragă noi generații de fani, cu mai mult de 100 de milioane de albume vândute în întreaga lume și aproape 20 de milioane de urmăritori pe conturile de socializare ale trupei. Densmore ocupă un spațiu aparte în cultura populară. Este iubit de artiști pentru dăruirea sa feroce și fără compromisuri față de artă. Acesta este un volum incredibil de actual și important într-o lume contemporană care este din ce în ce mai afectată de profitul nesățios.
„Muzica noastră a durat, pentru că am reflectat o imagine cât mai completă a perioadei în care am activat. Nu este o coincidență că Francis Ford Coppola a folosit cântecul tulburător al The Doors, <The End>, pentru secvența de deschidere a filmului său <Apocalypse Now>. Am fost cel mai popular grup printre soldații din Vietnam”, spune Densmore.
<„Light My Fire” a fost foarte vesel, iar „The End” era antiteza. Cântam „Light My Fire” ca melodie de final în playlist-ul concertelor și toată lumea dansa, iar apoi voiau un bis. La bis ieșeam și cântam „The End”, iar oamenii făceau o liniște de parcă ar fi fost loviți de ceva>, își amintește muzicianul.
Având înfățișarea unui zeu grec, Morrison era personificarea ideii artistului măcinat de excesul hedonist și autodistrugere. „Ei bine, unii creatori îmbină perfect dionisiacul și apolonianul”, spune Densmore. „Jim avea creativitatea și autodistrugerea încorporate. L-am iubit pentru creativitatea lui, dar l-am perceput și ca pe o epavă văzându-l cum se transforma într-un alcoolic. Am încercat să-l avertizez, dar poți vorbi cu cineva oricât de mult, până când nu se schimbă în interior, nu se va schimba în exterior”, menționează autorul.
Ultimul cuvânt pe care l-ar alege pentru a-l descrie pe Morrison, spune el, este materialist: „Toți înnebuneam, cumpărăm mașini și case, iar el locuia într-un motel. Nu i-a păsat de nimic din acele lucruri materiale.” Aversiunea față de materialism avea să se manifeste încă de când se afla pe culmile gloriei.
„Totul a început în 1967, când Buick a oferit 75.000 de dolari pentru a folosi <Light My Fire> pentru a-și comercializa noua sa ofertă – Opel. După cum povestea Ray, Robby și cu mine ne-am dat acordul, în timp ce Jim era plecat din SUA. S-a întors și a înnebunit. Și nici măcar nu era melodia lui (Robby a scris piesa)!”, își amintește după 56 de ani bateristul. Acordul inițial a fost anulat. Un alt caz celebru i-a avut în centrul atenției pe cei de la Apple. „Apple Computers au sunat într-o zi de marți. Au avut curajul să investească bani pentru a folosi <When the Music’s Over> într-o reclamă pentru noul lor software de calculator. Vor să-l difuzeze în weekendul următor și ne vor oferi un milion și jumătate de dolari! UN MILION ȘI JUMĂTE DE DOLARI! Apple este o companie destul de modernă… folosim computere… La naiba! De ce Jim Morrison trebuie să aibă o asemenea integritate?” notează, retoric, John Densmore.
Până în 1971, consumul de alcool al lui Jim și controversa persistentă în jurul condamnării sale pentru blasfemie și expunere indecentă în timpul unui concert la Miami produceau efecte negative, iar el a fugit la Paris. Potrivit lui Densmore, ar fi lăsat o indicație expresă managerului trupei potrivit căreia erau interzise tranzacțiile comerciale în numele său. Pe 3 iulie 1971, Morrison a fost găsit mort în cada apartamentului său închiriat din Paris. Cauza oficială a morții a fost insuficiență cardiacă, deși nu s-a făcut autopsie. Membrii rămași ai grupului au încercat să-și continue activitatea, înregistrând două albume, „Other Voices” și „Full Circle”.
Peste ani, Densmore și Krieger au continuat să înregistreze sub numele „Butts Band”, în timp ce Manzarek a înregistrat o serie de albume solo. Dar, în timp ce The Doors nu mai existau ca entitate performantă, numele lor a continuat să fie marcă înregistrată.
În 2002, trupa a primit o ofertă de la Cadillac de 15 milioane de dolari pentru utilizarea „Break On Through (to the Other Side)” într-o reclamă pentru SUV-uri de lux. Krieger era sedus de ofertă. Manzarek a fost îngrozit să o accepte, iar Densmore și-a exercitat dreptul de veto pentru a o respinge. Până la urmă, Cadillac a folosit în reclamă un hit Led Zeppelin – „Rock and Roll”.
„Jim a fost sufletul trupei. Gândul meu a fost că îi păsa foarte mult de catalogul nostru, de toate lucrurile noastre și de trecut, am datoria să onorez această moștenire”, declară bateristul. Între timp, relațiile dintre Densmore și cei doi foști colegi de trupă s-au destrămat. John Densmore a fost lăsat de izbeliște, în timp ce Manzarek și Krieger i-au recrutat pe Ian Astbury (solistul trupei britanice The Cult) și pe Stewart Copeland (toboșarul Police) și au început să facă turnee sub numele de „The Doors of the 21st Century”, folosind faimosul logo al grupului și având cuvintele „of the 21st Century” tipărite cu litere foarte mici pe reclamele și afișele turneului. Densmore i-a dat în judecată pe Manzarek și Krieger pentru utilizarea neautorizată a numelui, siglei și imaginilor trupei. Manzarek și Krieger au contraatacat prompt în instanță, susținând că „legendarul nume de grup The Doors este în prezent ținut ostatic de acțiunile arbitrare, capricioase și de rea-credință ale bateristului său” și au solicitat despăgubiri de 40 de milioane de dolari. „Obișnuiam să fim un corp comun cu intenția de a face artă, nu niște indivizi ahtiați după bani”, scrie Densmore în carte. „Acelea erau vremurile bune. Acum <ușile> rămase erau gata să rupă în bucăți tot ceea ce a fost la început”.
Densmore a scris inițial „The Doors Unhinged” în 2013, publicând pe banii lui cartea. Volumul (reeditat acum cu o nouă prefață și postfață) a căpătat o actualitate deosebită pentru zilele noastre, când un număr tot mai mare de artiști (care ar putea fi catalogați drept „monștrii sacri”) își vând drepturile de publicare sau înregistrare a cântecelor pentru sume astronomice.
În acest sens îl amintim pe Bob Dylan, care, în 2020, și-a vândut catalogul cu peste 600 de piese către Universal Music pentru suma estimativă de 300 de milioane de dolari. Tot Dylan, în 1994, a permis firmelor de contabilitate Coopers & Lybrand să folosească interpretarea lui Richie Havens a hit-ului „The Times They Are A-Changin”.
Alt exemplu notoriu îl avem în persoana lui Bruce Springsteen, care, în 2021, și-a vândut înregistrările master și drepturile de publicare pentru toată muzica sa către Sony Entertainment pentru o sumă record de 500 de milioane de dolari.
„Oh, Doamne!” comentează Densmore. „Este o țară liberă, fă ce vrei cu banii tăi. Oamenii fie cred că am integritate, fie că sunt nebun, mă rog. Totuși, eu aș spune unei trupe noi: dacă trebuie să-ți vinzi piesele pentru reclame ca să poți plăti chiria, fă-o!”, subliniază el. Plata chiriei nu a fost niciodată o problemă pentru Doors. De-a lungul anilor, grupul a vândut peste 100 de milioane de discuri în întreaga lume, devenind una dintre cele mai bine vândute trupe din toate timpurile. În anii 1980, își amintește el, a început să doneze zece la sută din venitul său organizațiilor de mediu Rainforest Action Network și Sierra Club. În carte el mai descrie și „mentalitatea de vânzător” a lui Manzarek, un sistem de valori care devine o metaforă pentru reproșul mai larg al lui Densmore adus lăcomiei corporatiste și corupției idealismului anilor șaizeci. Manzarek, scrie el, a fost „dușmanul meu, dar și profesorul meu. Poate că ar trebui să-i dedic această carte, deoarece m-a ajutat să mă definesc pe mine la capitolul morală și m-a forțat să văd care e limita în această societate obsedată de consum”, adaugă Densmore.
Colegul său, Manzarek, atunci când a depus mărturie în timpul procesului cu privire la chestiunea acordului Cadillac, a susținut că afirmația conform căreia „fiecare membru al grupului avea drept de veto asupra numelui și a portofoliului a fost doar o parte din mitologia Doors, o ficțiune. Dacă Morrison ar fi trăit, el și-ar fi depășit poziția anti-establishment din anii 1960 și ar fi acceptat oferta Cadillac!”, a pledat Manzarek în fața instanței.
La un moment dat, procesul a atins cote suprarealiste, avocatul lui Manzarek atacând convingerile calificate drept „comuniste” ale lui Densmore și sugerând că acesta este „un susținător al Al Qaida”.
„Nu au avut niciun caz. Deci, ce faci în așa o situație? Asasinezi personajul. Minciunile și speculațiile care ieșeau la iveală în timpul procesului m-au înnebunit. Dacă acest caz ar avea loc astăzi, probabil că aș fi acuzat că sunt un susținător al Hamas”, apreciază Densmore.
După un proces care a durat patru luni, juriul a decis în favoarea lui John Densmore, iar lui Manzarek și Krieger le-a fost interzis să cânte sub orice nume care includea cuvintele „The Doors” fără a obține în prealabil permisiunea lui Densmore. Cei doi au făcut recurs, dar au pierdut. Mai mult, Densmore a primit drept despăgubiri un sfert din profiturile turneului „The Doors of the 21st Century”.
Densmore și Manzarek nu și-au mai vorbit până în 2013, când Manzarek era pe moarte, bolnav de cancer, fiind spitalizat în Germania. Aflând că era bolnav, Densmore l-a sunat. „Am fost atât de bucuros că a ridicat telefonul, pentru că, deh… nici unul dintre noi nu ridică telefonul în ziua de azi, nu-i așa? Nu am vorbit despre caz, dar am simțit prezența acelei fricțiuni între noi. Am vorbit despre starea lui de sănătate și i-am transmis complimente soției sale, Dorothy. A fost doar o scurtă conversație. Nu știam că va fi ultima”.
Autorul nu indică și morala, dar prezintă totul într-un context moral implicit, în așa fel încât acțiunile să vorbească de la sine. În esență, subiectul acestei cărți este „gena lăcomiei” și modul în care acea parte a psihicului uman ne propulsează către acumularea a din ce în ce mai multă bogăție, chiar în detrimentul principiilor și prieteniilor noastre.
George Alupoae, licențiat în arte
