„Românul… vorbeşte o limbă de origine latină, puternic impregnată de elemente de sorginte slavă şi asiatică, o limbă dificil de articulat, dură şi lipsită de muzicalitate la auz. Are şi trăsături latine: surescitare, candoare, spiritualitate şi talent pentru luări de poziţie isterice în momente tensionate. Este leneş şi mândru asemeni spaniolilor, însă fără aceeaşi savoare; sceptic şi libertin ca un francez, dar fără gustul rafinat specific francezilor; melodramatic şi emotiv ca un italian, însă fără şarmul aparte al acestora. Un fin observator i-a numit cândva pe români <francezi de mâna a doua>, iar un altul <italieni ţiganizaţi>”.
„Vânzătorii, taximetriştii şi ospătarii sunt puşi pe furtişag şi lipsiţi de eleganţă; dacă nu te pot înşela, aleg să joace cartea mâniei şi a injuriilor, asemeni unor maimuţe nebune. De câte ori nu mi-au repetat prietenii mei români: nu te duce indecis la magazin, pentru că patronul este român, deci sigur te va înşela. Găseşte mai bine o prăvălie a unui francez sau a unui neamţ…”.
“Bucureştiul nu are nimic original, nimic individual. Totul este de împrumut. Un Rege frumuşel, de origine germană, locuieşte într-un palat drăgălaş, împrejmuit de o curte împopoţonată, care seamănă mai curând cu o prefectură franceză. Guvernul este asemeni celui belgian… Poliţiştii franţuziţi îi agresează pe acei ţărani, oameni ai pieţelor, care îndrăznesc să taie Calea Victoriei, întrerupând, astfel, procesiunea vreunei femei întreţinute. Cabaretele şi music-hall-urile se aseamănă cu cele mai puţin interesante localuri din Montmartre; găseşti reviste inspirate din cele mai anoste jurnale franţuzeşti. Totul este acoperit de o pâclă de frivolitate de inspiraţie franceză – fără substrat, fără şarm.” „Bucureștiul are cel mai mare număr de cocote din lume în raport cu populația”, a mai scris.
Sunt rânduri scrise de John Reed după prima sa vizită la București în 1915. Cine a fost John Reed? Unii au văzut filmul cu Waren Beatty, Jack Nicholson şi Diane Keaton, “The Reds”, “Roșiii”, adică bolşevicii. John Reed, jurnalist american, absolvent de Harvard. A aparţinut unei familii burgheze bogate din elita americană. Devine încă din studenţie un radical de stânga. În 1913, ca jurnalist, participă la revoluţia mexicană. În 1915 vine în Europa în calitate de corespondent de război. Vizitează Grecia, Serbia, ajunge şi în România. Stă câteva zile la hotel Athénée Palace. Grăbit, face notele reproduse aici despre Bucureşti. Vrea să fie interesant pentru cititorii lui newyorkezi. Face descrieri pitorești și inexacte. Nu e preocupat să spună adevărul şi să înţeleagă societatea românească. Așa zisele lui informațíi le culege de la socialiștii radicali români – Cristian Racovski, Mihai Gheorghiu Bujor, etc. Ei detestă monarhia și burghezia românească, mai ales pe liberalii din jurul familiei Brătianu. În articolele lui John Reed găsim ecourile discuțiilor cu ei, purtate în restaurantul de lux de la Athénée Palace. Nici Reed nici Racovski nu erau săraci și nici unul nu era proletar. Racovski era un om bogat, șeful Partidului Socialist, cu moșii la Mangalia. A fost cel mai bun prieten al lui Trotski. În 1938 este judecat în cadrul Marii terori, executat în 1940 din ordinul lui Stalin și Beria.
Biografii lui John Reed ne spun că în acea perioadă îşi petrecea vremea în beţii și nopţi pierdute. Frecventa bordeluri, întreţinea relaţii cu prostituate prin oraşele prin care trecea. Îi înțeleg preocuparea pentru prostituatele din București pe care cu siguranță că le-a frecventat. John Reed a mai poposit o dată în România în septembrie 1917. Ajuns în Rusia devine un mare admirator al lui Lenin.
Să mai dau un citat: „Bucureștiul este plin de Paris; mai mult decât atât. Femeile, sub lumina teribilă, se fardează, sunt frumoase și îmbrăcate în toalete rafinate. Ele nu vă par străine, cu ținute bizare care ar crea ele însele o barieră. În trăsurile ce revin de la plimbare, în această lungă defilare pe Calea Victoriei, ele șed alungite leneș și toaletele lor de la Paris, din stofe somptuoase sobre, marile pălării negre, gri sau albastre agitate de o enormă pană – sau, de asemenea, micile toci pe părul invadator – fardul ochilor sau al gurii, pe un ten palid, formele mobile ale frumoaselor corpuri mângâiate de stofe – totul ne îndeamnă să le admirăm… și să ne amintim, cu aceeași melancolie, cuceritoarele viziuni ale Parisului șic”. Le Corbusier. A călătorit la București în 1911. Trotski în 1913, John Reed în 1915 și 1917.
Stelian Tănase
Fragment din volumul în pregătire ”Europa la patru mîini”. (2025)
