Anne Hébert, Nebunii din Bassan

Literatura canadiană de expresie franceză este o parte importantă a literaturii francofone, iar Anne Hébert (una dintre scriitoarele mele preferate) este emblematică pentru acest spațiu. Recent am primit de la editura Cartea Românească Educațional romanul „Nebunii din Bassan”, apărut în 2020, în traducerea adecvată și nuanțată a universitarei ieșene Corina Dimitriu Panaitescu, unul dintre cei mai cunoscuți canadianiști din spațiul nostru academic. Scriitoarea, descendentă a unei familii cu origini nobile, s-a născut în 1916, fiind educată cu grijă de tatăl și vărul ei (poetul Hector de Saint-Denys Garneau), conștienți de talentul literar al tinerei, care citea încă din adolescență autori francezi contemporani (Eluard, Claudel, Supervielle, Reverdy), familiarizîndu-se cu noul canon literar și desprinzîndu-se de tradiționalismul literaturii canadiene franceze, mult timp influențată de curentul „roman de la terre”.

Lunga carieră literară a lui Anne Hébert este studiată în marile universități ale lumii, sute de teze de doctorat, eseuri critice, articole dovedesc importanța ei în ansamblul francofoniei literare. Din vasta operă hébertiană, amintesc: volumul de nuvele „Le Torrent/Torentul” (1950), volumele de poeme „Les songes en équilibre/Visele în echilibru” (1942) și „Le Tombeau des rois/Mormîntul regilor” (1953); „Le Jour n’a d’égal que la nuit/ Noaptea este egală doar cu ziua” (1992). Primul roman, „Les Chambres de bois/Camerele cu lambriuri” apare în 1958 în Franța și este recompensat cu trei premii literare. După 1960 (anul morții tatălui), scriitoarea canadiană se instalează în țara strămoșilor ei, la Paris, unde publică o serie de romane care îi vor aduce numeroase premii literare, burse, succes de librărie: „Kamouraska” (1970); „Les Enfants du Sabbat/Copiii Sabatului” (1975, premiul Academiei Franceze); „Les Fous de Bassan/Nebunii din Bassan” (1982, Premiul Femina); „L’enfant chargé de songes/Copilul încărcat cu vise” ( 1992 ), „Un habit de lumière /Un veșmînt de lumină” (1999). O parte importantă din opera aceasta vastă și multiformă a fost tradusă și în limba română, mai ales după 1989, cînd marile edituri din țară s-au deschis către toate spațiile literare.

Nebunii din Bassan”, un roman polifonic, greu de clasat, plin de un simbolism aparte, ar fi putut fi scris într-o manieră clasică, balzaciană. Numai că Anne Hébert alege o multitudine de voci narative, construindu-și textul după metoda „patchwork”, țesînd și amestecînd monologul interior al personajelor, fragmente de scrisori, de jurnal, inserții onirice, elaborînd o structură foarte bine organizată. Totul pornește de la o crimă comisă de un psihopat: la Griffin Creek, pe coasta atlantică a Canadei, într-o comunitate de pescari anglofoni care trăiesc aici izolați de lumea exterioară, două adolescente – Nora și Olivia – dispar fără urmă la sfîrșitul verii 1936. Diversele cercetări nu duc nicăieri, iar satul întreg poartă greutatea acestei pierderi, încercînd în același timp să ascundă polițiștilor veniți de la Montréal sau Québec secretele de familie. În cele din urmă, cadavrul Norei (cea mai mică dintre fete) este aruncat de apă pe nisip, pe cînd Olivia este pierdută fără urmă. Mărturisirile făcute de Stevens – vărul lor mai mare, ultima persoană care le-a văzut – nu sînt suficiente pentru a-l incrimina, tribunalul consideră că au fost extorcate și îl eliberează. Povestea din roman se construiește treptat, în cercuri concentrice, pe linia fragilă dintre realitatea perceptibilă și închipuire sau vis, simbolistica întregii structuri narative fiind subliniată de motto-uri semnificative – cu puternic impact intertextual – din textul biblic, Shakeaspeare, P.J. Jouve, H. C. Andersen.

Prima voce este aceea a bătrînului pastor Nicolas Jones, care în 1982 rememorează (așa cum face în fiecare zi) tragedia din vara 1936, simțindu-se din nou vinovat pentru că el, omul lui Dumnezeu, a dat frîu liber unor pulsiuni incestuoase pentru nepoata sa, Nora. Vinovat, pentru că Irène – soția frigidă și sterilă – s-a sinucis, spînzurându-se. Chiar dacă e bătrîn, „masiv, cu picioarele scurte, …maxilarul pătrat, capul mare, …părul altădată roșcat, acum invadat de fire albe”, chiar dacă e „doborît încă de multă vreme la pămînt”, acest „martor al prăbușirii Griffin Creek-ului” (cum se autointitulează, conștient de involuția comunității pe care o păstorește), Nicolas Jones nu poate uita forța pasiunii pentru Nora, iar monologul lui interior oscilează între trecut și prezent, trăind prin flash-back-uri succesive secvențe din viață.

Stevens Brown apare în al doilea și în ultimul capitol (numit „carte” de autoare) sub forma unor scrisori pe care le trimite prietenului Michael Hotchkiss, în Florida, mai întîi la vîrsta de douăzeci de ani, la final ca veteran al celui de-al Doilea Război Mondial. Tînărul impulsiv, impetuos, purtînd povara unei copilării nefericite (bătut de tată, nedorit de mamă) se întoarce la Griffin Creek după cinci ani de absență, timp în care s-a maturizat și are deja raporturi dominatoare cu lumea din care a plecat. Este înalt, are o „siluetă întunecată, deșirată și de neclintit, aureolată de soare, din cap pînă-n picioare”. Dornic de revanșă pentru violențele suportate în timpul copilăriei, are o sexualitate impregnată de violență și este atras în egală măsură de verișoarele lui, Nora și Olivia, „micuțele Atkins”, care pentru el nu sînt decât una și aceeași ființă. După cum aflăm din ultima scrisoare, Stevens este criminalul, cel care în 31 august 1936 le-a însoțit pe fete pe drumul de pe faleză, spre casă. Provocat de Nora („Repetă că nu sînt bărbat și mă urăște”) Stevens simte „chiar în interiorul capului amenințarea furtunii”, iar combinația dintre luna plină, zgomotul valurilor, țipătul neîncetat al păsărilor deasupra apei dezlănțuie pulsiunea primului asasinat: „Fata asta e nebună. Ghemul compact al rîsului în gîtul ei, sub degetele mele. Doar o apăsare a degetelor. Cade în genunchi ca un bou lovit în cap cu măciuca, la abator. Privirea ei neîncrezătoare dată peste cap”. (p. 222) Cu o furie nestăvilită, Stevens o violează pe Olivia, îngrozită de ceea ce văzuse, după care urmează a doua crimă: „Bubuitul sîngelui meu se potolește puțin cîte puțin, în jurul nostru rumoarea lumii e tot mai confuză, se pierde înspre mare, în vreme ce crește țipătul sfredelitor al Oliviei. Țipătul din gîtul ei de sub degetele mele. Chiar că e prea ușor. Am mai făcut-o deja ceva mai-nainte. Nora, izvorul țipătului ei se îngustează într-un firicel. Repede de tot, Olivia se alătură Norei la picioarele mele, pe nisipul din Griffin Creek, acolo unde fetele pedepsite nu mai sînt decît niște pietre mari, culcate pe pămînt”. (p. 225)

Cărțile” a treia și a cincea sînt atribuite celor două adolescente. Nora Atkins ni se dezvăluie prin jurnalul ei din vara 1936, iar modul în care adolescenta percepe lumea este impregnat de uimire și prospețime: încîntată de aspectul ei, de efectul pe care îl produce cu părul roșcat, luminos, asupra băieților și bărbaților, Nora pare a fi o flacără vie. Scriitura hébertiană are în acest fragment ingenuitatea paginilor de jurnal ale adolescentelor, pentru că fata consemnează totul: sexualitatea care începe să apară; jocul „primului sărut” cu adolescenți din generația ei; pasiunea pentru Stevens, care pare să o prefere pe Olivia; gelozia. Ultimele rînduri din acest jurnal notează pentru eternitate, în ciuda tonului oarecum neutru, o anumită neîmplinire, un complex de inferioritate față de verișoara Olivia, un fel de presentiment a ceea ce avea să urmeze: „Mîine e 1 septembrie. Ultimul meu an de școală. Olivia e deja gospodină. Trei bărbați depind de ea, cu mîncarea și băutura, spălatul și deretecatul. S-a sfîrșit vara”. (p. 123). Într-adevăr, pentru Nora, sfîrșitul verii 1936 coincide cu sfîrșitul vieții.

Olivia din marea cea mare” este o entitate atemporală (apare într-un „timp încremenit”) și are o voce diferită de a Norei, deși evenimentele narate sînt aproape identice: devenind „spumă de mare” după moarte (trupul nu i-a mai fost găsit), spiritul Oliviei bîntuie locurile unde și-a petrecut viața pămîntească. Lungul bocet al fetei ucise de cel pe care îl iubea e presărat cu amintiri pe care le retrăiește cu aceeași intensitate ca în anii ’20-‘30: jocurile copilăriei pe plajă; scene de tandrețe și compasiune pentru micul Stevens, pe atunci un băiețel admonestat și bătut de tată („John Brown l-a ajuns pe fiu-său, îl apucă de gît. Îl zgîlțîie ca pe un copac scuturat de furtună”.); relația plină de iubire cu mama, pe care o pierde în copilărie; gelozia față de Nora și secvența lungii plimbări fatale de pe faleză, pe 31 august 1936. Acest capitol, în care o recunosc pe poeta Anne Hébert, mă duce cu gîndul la unul dintre cele mai frumoase poeme ale literaturii franceze, „Le cimetière marin” al lui Paul Valéry, prin intensitatea tristeții : „Vai, amintire, fă să renască repede inima aceasta lichidă ca o apă verde, regăsește-i locul precis între coastele mele, refă șoldul acesta alb, așează flori violete în orbitele mele goale, lasă-mă să mă arăt pe mare, cu toată ființa mea regăsită, să merg pe ape, repede de tot, spre coasta din Griffin Creek, să pun piciorul pe pămîntul tatălui meu, înainte ca vara să se sfârșească”. (p. 194)

Cartea lui Perceval Brown și a altor cîtorva” este plasată sub motto-ul shakeaspearian „a tale told by an idiot”, pentru că aici auzim vocea lui Perceval, fratele cu deficiențe mintale al lui Stevens. Chiar dacă este considerat idiotul satului, adolescentul are o percepție foarte precisă a realității, nu datorită inteligenței, ci prin intuiție, observație, și – mai ales – prin senzație, care în cazul lui înlocuiește raționamentul logic. Privirea băiatului închis noaptea cu cheia seamănă cu o cameră de filmat neutră care înregistrează cel mai mic detaliu din ce vede. Discursul lui interior este compus din fraze scurte, adesea eliptice, ce revelează un adevăr care îi aparține mai întîi copilului retardat și ne revelează, în alt mod, cheia enigmei: ucigașul este Stevens, care – după noaptea de 31 august – își pierde complet aplombul și vine să locuiască din nou la părinții pe care pînă atunci i-a ocolit. În alte scurte secvențe narative apare o voce multiplă, aceea a unor locuitori din Griffin Creek – legați între ei prin sînge, trecut, secrete de familie – care se opun cu îndîrjire anchetei: „Polițiștii ne supraveghează și ne pîndesc tot timpul. Cuvintele noastre, tăcerile, cele mai mici gesturi, chiar și nemișcarea noastră, pînă și somnul, sînt cercetate cu maximă atenție. Cel care ne va trăda ne va împinge pe toți în dezonoare”. (p. 167)

Cititorii vor remarca faptul că metafora păsărilor, prezentă încă din titlu („nebunii din Bassan” sînt cele mai mari păsări acvatice din emisfera nordică, asemănătoare pescărușilor, cu o mare anvergură a aripilor și o viteză de atac surprinzătoare), trimite – prin jocul semantic – la locuitorii din Griffin Creek, supuși elementelor dezlănțuite ale naturii/destinului/pulsiunilor, timorați de incertitudini, care se identifică, fără să o știe, cu aceste „păsări de spumă albă…născute din marea albă de spumă…păsări nebune ce-și sparg cochilia de apă”.

Prin „Nebunii din Bassan”, Anne Hébert reușește să atingă intensitatea tragică a miturilor fondatoare ale umanității, în care sacrificiul uman nu este de ajuns atunci cînd tribul/comunitatea trebuie să-și recîștige rațiunea pierdută.

Elena-Brândușa Steiciuc