Andreea Răsuceanu, VÎNTUL, DUHUL, SUFLAREA

Un roman fabulos despre durerea fizică și psihică, despre moarte, despre lipsa de comunicare dintre copii și părinți, despre traumele/încercările diferitelor epoci istorice, VÎNTUL, DUHUL, SUFLAREA (Editura Polirom, 2020) este un „must have” pentru un cititor interesat de literatura noastră contemporană. Autoarea, Andreea Răsuceanu – cunoscută și în calitate de critic literar –  a fost nominalizată și deține deja numeroase premii pentru cărțile publicate anterior: „Bucureștiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară” (2013); „Bucureștiul literar. Șase lecturi posibile ale orașului” (2016); „Dicționar de locuri literare bucureștene” (împreună cu Corina Ciocârlie, 2019). Romanul anterior, „O formă de viață necunoscută”, apărut în 2018, a consacrat-o, deja, primind premiul „Scriitorul anului ”acordat de Uniunea Scriitorilor în ianuarie 2019 și premiul pentru proză al revistei „Ateneu”.

În  acest al doilea roman, „ficțiunea și documentul se întîlnesc” (Gabriela Adameșteanu) într-o narațiune densă, arborescentă, în fraze de o frumusețe proustiană. Destinele membrilor unei familii originare din satul C., situat în Moldova dunăreană, nu departe de Galați, apar în cele trei mari secțiuni, fiecare avînd ca personaj central ființe intens traumatizate, care luptă din greu pentru a se menține la suprafață, pentru a nu-și pierde suflul în încercări sau contexte dintre cele mai dificile. Tema copilului adoptat care se crede neiubit de părinți, a relației blocate dintre fiică și mamă, apare în special în prima parte, „Iolanda”. Discursul interior al personajului  revine obsesiv asupra copilăriei împreună cu Tamara și Constantin Donici, despre care află dintr-o scrisoare anonimă că au adoptat-o. Rememorându-și trecutul, avocata bucureșteană dezgroapă etapele unei existențe lipsite de strălucire și satisfacții, în care – după o încercare de suicid în adolescență – se ambiționează „să învețe, să învețe, să ia la facultate, să plece” numai pentru a scăpa din satul C. Nici viața de adult nu-i aduce mari împliniri Iolandei, iar tragedia care stă în centrul întregului roman este una triplă: despărțirea de soț, G., cu care are doi copii, fuga acestuia din țară, în 1982, trecînd Dunărea înot, moartea încă neelucidată a „Marelui Înecat”, despre care femeia depresivă nu presupune altceva decît că este „un corp fără nume, fără chip, azvîrlit într-o morgă de la graniță împreună cu alții atîția ca el, cadavrele împodobite de Dunăre cu cununile ei de plaur, păstrate în străfundurile ei reci”. (p. 50)

 „Niciodată nu te simți mai aproape de adevărul propriei vieți decît pe înserat, dar el îți scapă mereu, poate că e un adevăr prea mare și prea dureros ca să poți sta față în față cu el” (p. 130) își spune femeia Iolanda, reluînd mereu și mereu episoade ale trecutului marital, în care iubirea de la început s-a diluat treptat. Infidelitățile lui G.  – traumatizat și el de România totalitară – , certurile, existența ternă într-un apartament de bloc (descrisă de Andreea Răsuceanu cu un realism fotografic, vizualul avînd un rol primordial  în scriitura ei) duc la insatisfacții tot mai accentuate: „…eu habar n-aveam de toate escapadele lui, de întîlniri prin locuri din oraș pe care eu nici nu le cunoșteam, unde nu m-a dus niciodată”. Situația de soție a unui transfug nu este una simplă, în acei ultimi ani ai comunismului, iar reacția de protecție a avocatei (privită ironic de mamă și, ulterior, de fiul cel mare) este de înțeles: devine o „comunistă model”, o avocată de succes, o fiică îngrijindu-și (cu un melanj de dezgust și milă) mama bătrînă, decrepită.

Printr-un transfer narativ bine operat, romanul familial continuă din perspectiva lui M., fiul cel mare al cuplului Iolanda – G. Copil născut prematur, nedorit, acesta se află în competiție cu fratele mai mic, P., care a primit toată iubirea maternă. Bărbatul acum adult retrăiește scene ale copilăriei, puternicul atașament oedipian față de mamă: „După ieșirea ta din orice cameră, aerul se strîngea în jurul meu, devenea compact, ca o apă grea, în care trebuia să învăț să respir. Acolo unde fuseseși tu, mai rămîneau încă o vreme pe care eu încercam s-o fac cît mai lungă, conturul corpului tău, lumina liliachie” (p. 155). De o sensibilitate maladivă, M. acceptă și el cu greu plecarea tatălui, se cuibărește în paltonul rămas în debara, nu înțelege decizia adultului: „Și atunci m-am gîndit la el. El care nu mai era decît o absență, un gînd bine îngropat în pivnița întunecată a memoriei periferice, care, odată trezit, mă făcea să simt din nou  cuțitul vinovăției  străbătînd repede, de mai multe ori, porțiunea deja ferfenițită de diafragmă care corespundea întîmplătorilor de atunci, plecării, poveștii despre frontieristul înecat, despre aventurierul, elementul recalcitrant, ostil, care-și dezonorase familia.” (p. 179)  M. somatizează traumele psihice, boala apare la el sub forma unei afecțiuni renale, dar dorința  de a clarifica  trecutul este de nestăvilit. Va căuta dosarul tatălui în arhivele CNSAS, unde descoperă delațiunile făcute de turnătorii angajați să urmărească toate mișcările acestuia, întrebîndu-se (așa cum am făcut și eu, EBS, cînd mi-am citit pe nerăsuflate cele 613 pagini de dosar…): „Cine erau cei ce ne rescriau viața ca și cum ar fi trăit-o lîngă noi, observatori din umbră care făceau judecățile necesare, puneau lucrurile în ordine, trăgeau concluziile inerente, reprezentanți ai unei conștiințe unice, deținători ai unui adevăr absolut”? (p. 246) Cînd închide dosarul nu-i rămîne decît să facă un gest simbolic: „Am suflat peste pagini, particulele aurii s-au ridicat ușor în lumina lămpii, praful de atunci. Praful, dovada că totul nu e decît o moarte continuă, provenit din fărîmițarea permanentă a oricărui corp solid, alcătuit în primul rînd din resturi de piele umană, poate din pielea lui, a celui care a dat în ultimul rînd informația decisivă” (p. 246)

Partea finală a cărții – „Mihalachi” – îl poartă pe cititor în secolul al XIX-lea, în ținutul miraculos al cîmpiei și mlaștinilor din jurul satului C., descris de Andreea Răsuceanu cu știința unui bun constructor al realismului magic. Personajul central al  acestui spațiu-timp este  Mihalachi Chicuș, fiul proprietarilor conacului care e un fel de emblemă a  locului – „Casa Ologului” sau „Casa cu turci”. Bolnav de reumatism încă de mic copil, Mihalachi este un observator extrem de atent și sensibil a tot ceea ce îl înconjoară, cu atît mai mult cu cît deplasarea îi este uneori aproape imposibilă, așa cum a fost pentru Blecher care și-a scris cărțile imobilizat. De pe terasa ori din odăile decorate într-un melanj balcanic și occidental, băiatul percepe natura altfel decît cei din jur, elementul esențial fiind cel aerian, vîntul: „Lui Mihalachi îi plăcea vîntul, aducea mereu o noutate, ca unul din rarii vizitatori care se opreau la poartă, un mesager sau un poștaș, o veste despre altă lume, necunoscută, ca o promisiune. În plus, erau atîtea feluri de vînt, era vîntul mic, furișat de după amiază, care n-ar fi făcut să se ridice nici o pleoapă de cadînă adormită […] vîntul năvalnic, care izbucnea pe neașteptate și se repezea în pereții casei […] Vîntul negru, caraelul, aducător de duhuri care usca recoltele, iarba, fîntînile, neiertătorul”. (p. 252) Apare și la el același atașament față de mamă, Smaranda, care face orice pentru a alunga din oasele lui Mihalachi „durerea care dormea acolo”. Atmosfera epocii (esențială în istoria țării prin schimbările ei) este reconstituită cu o precizie exemplară de autoare, care surprinde atît elementele istoriei mari din perioada Unirii sau post-unionistă, cît și cele ce țin de viața personală/socială/culturală. Finalul capitolului coincide cu înecul lui Mihalachi, descris poematic: „Aerul a țîșnit cu putere din piept, fără să se mai transforme însă într-un strigăt, și a plutit o scurtă vreme pe deasupra apei, pînă s-a pierdut în suflarea verde a nopții”. (p. 345.)

Roman al căutării de sine, al pierderii și al posibilei regăsiri, VÎNTUL, DUHUL, SUFLAREA este o scriere de o vitalitate uimitoare, prin care Andreea Răsuceanu se impune ca una dintre vocile feminine cele mai pregnante ale literaturii noastre contemporane. Sentimentul crepuscular de pe toată întinderea prozei este atenuat în final de scrisoarea fratelui mai mic, P., ajuns în Statele Unite, ca într-un fel de încercare compensatoare de a împlini visul tatălui. Posibilitatea unei revederi cu M., deci o „lipire” a vasului spart, ar putea aduce un suflu nou, ca pentru a simboliza renașterea: „Și, cine știe, poate că odată ajuns aici, și celelalte lucruri vor căpăta claritate și toată așteptarea se va sfîrși”.

Elena-Brîndușa Steiciuc