La 13 august 1961 berlinezii s-au trezit cu oraşul lor tăiat în două. Un gard de sîrmă ghimpată, turnuri de control, bariere, cîini de pază, camioane militare, mulți soldați au apărut pe bulevardele centrale. Se ridica zidul de la Berlin pentru a opri afluxul de cetățeni din Germania de Est spre raiul capitalist, care începea fix o stradă mai încolo, în Berlinul de Vest. Pentru lumea civilizată a fost un mare şoc, o surpriză de proporţii produsă de tovarășii din Kremlin. A fost un semnal că blocul sovietic pierduse partida. Nikita Hruşciov se lăudase că în cîţiva ani va ajunge din urmă ţările capitaliste la standardul de viaţa, în aşa fel ca est-europenii să nu mai fie tentaţi să fugă în Occident. Vorbe goale, propagandă! URSS şi aliaţii lor nu ţineau pasul cu boomul economic capitalist. Cum era şi un război ideologic, iar Germania comunistă se depopula cu repeziciune, Kremlinul a luat această decizie stupidă.
Zidul de la Berlin a fost o ruşine a lumii postbelice. Natura regimului bolșevic, de închisoare a popoarelor, s-a văzut mai bine ca niciodată. Acest lagăr începea la vest la Berlin și Praga și se termina la Vladivostok. Au fost înregistrate 1500 de victime din `61 pînă în `89. Toți au fost oameni curajoşi care au încercat să treacă în Vest ca să găsească libertatea și pentru asta au fost împușcați. Căderea zidului de la Berlin în noiembrie 1989 a fost semnalul că Blocul Sovietic şi-a încheiat istoria. Imaginea mulțimii trecînd printre grănicerii est-germani la poarta Brandenburg – fără să mai fie opriți – a rămas pînă azi emblema prăbușirii regimurilor comuniste din Europa. La 8 septembrie 1994, la Berlin, are loc ceremonia plecării trupelor aliate (americane, britanice și franceze). Erau acolo din 1945, după Conferința de la Potsdam. Retragerea lor din1994 a fost efectul direct al căderii zidului ridicat de Hrușciov în august 1961 și a încheierii Războiului Rece. Data de 8 noiembrie 1989 este una cu totul memorabilă în istoria secolului XX.
Alexanderplatz nu mai amintește de ce a fost pînă la capitularea Berlinului în `45. Piața descrisă de Alfred Doblin nu mai există nici măcar în memorie. A căpătat un aspect est-european puternic. Se simte și azi prezența tancurilor cu stea roșie. Ceva îmi spune de 16-17 iunie 1953, cînd revolta berlinezilor s-a confruntat cu șenilele sovietice în intersecția uriașă. Piața seamănă azi cu multe locuri din Moscova, Kiev, Varșovia etc. S-a anonimizat, s-a decolorat. Alexanderplatz după Conferința Potsdam a nimerit în zona de ocupație rusească. Se vede, se simte acest accident istoric. Între timp și-a pierdut farmecul, boema, dinamismul. Neapărat vrem să vedem locul, eu și Elena. Prea multe ecouri ne vorbesc despre loc. Am auzit prea multe despre el. Păstrez amintirea romanului lui Doblin. Încerc să vad ce a mai rămas. Vrem să ne amestecăm printre berlinezi.
Locul e ca o uriașă terasă, ca o cantină sindicală. Puzderie de mese pe trotuare, sub prelate. Un regiment de ospătari zumzăie în jur. Totul se află între tramvaie, zgomot mult. Blocuri cu arhitectură comunistă din anii `60. Alexanderplatz are un caracter popular. Altă dată era fala orașului, azi e ceva banal și cenușiu. Zona nu mai e frecventată de elita berlineză, pentru că ea a fost distrusă. Acum, muncitorii, funcționarii ies din schimb și se refugiază aici pentru un taifas scurt la una din mese. Se poate ca turist străin să prinzi loc la o masă – alături de proletari autohtoni – să ”servești” bere, cîrnați (cam indigești) și o porție de cartofi prăjiți. Urbaniștii încearcă – după prăbușirea Zidului – să îi redea strălucirea de altădată, plasînd niște zgîrie nori în apropiere, dar atmosfera rămîne cea din anii lui Ulbricht si Honecker. Cauza acestui efect pervers nu este în urbanism, cît în țesutul social care în 50 de ani de comunism s-a schimbat sensibil.
Stelian Tănase
Fragment din volumul în pregătire ”Europa la patru mîini”. (2025)
