Un roman care nu-și lasă indiferent cititorul, dimpotrivă. Cel mai recent volum al lui Alexander Hausvater are toate atuurile pentru a deveni un ”best-seller”: o tematică de actualitate, un tempo alert, personaje bine individualizate, o construcție narativă impecabilă. Totul într-un stil inimitabil, de construcție/deconstrucție a realității și de transgresare a frontierelor ficțiunii, așa cum a procedat autorul în tetralogia din anii 2020-2021. Harul de regizor al lui Hausvater este binecunoscut, numeroasele spectacole realizate pe tot mapamondul (Israel, Canada, România, Irlanda) sînt cartea lui de vizită și pot constitui oricînd un curs magistral pentru studenții de la teatrologie.
Noului membru al Uniunii Scriitorilor din România nu-i este indiferent contextul istoric în care trăim (manuscrisul romanului a fost predat la editura Integral din București cu puțin timp înainte de izbucnirea războiului din Ucraina), așa cum declară la finalul textului: „Încep să înțeleg de unde a pornit romanul și către ce orizont se îndrepta. În povestea <fiecărui> personaj se oglindește drumul pe care pășim fiecare din noi. Suntem victimele istoriei, victimele unor decizii politice luate în alt spațiu, în alt timp”. Consecința este sumbră: „Acumulăm cetățenii și pașapoarte, dar nu ne identificăm real cu nici o țară, cultură, sarcină socială, sau cu vreun rol politic. Suntem străini de ceea ce ne înconjoară și de noi înșine”. (p. 248, sublinierea mea) De aceea, Hausvater denunță escaladarea violenței, extremismul, relația dominator/dominat, alienarea, toate acestea generate de competiție, mercantilism, egoism.
Istoria din roman se desfășoară pe mai multe planuri, debutînd cu un atentat sîngeros în sala Teatrului Rialto dintr-o metropolă canadiană, cînd un grup de teroriști din etnia amerindiană ”cree” (organizați politic în Frontul Național) echipați în costume de astronauți, comunicînd între ei prin semne, omoară cu sînge rece (bombe și arme letale) o mare parte din spectatori, femei și bărbați deopotrivă. Un ”spectacol în spectacol”, regizat de Aranck Hassun, leaderul grupării, obsedat de propria-i cultură, de strămoși, de eșecul marital (soția l-a părăsit pentru un alb, cei doi băieți erau în grija fratelui mai mare). De unde și necesitatea revendicării prin forță a identității culturale străvechi, ștearsă de ocupantul alb, oricare ar fi fost intensitatea suferinței provocate: „Bubuituri în serie au zdruncinat teatrul Rialto în plin spectacol. Balcoanele s-au prăbușit peste rândurile din spate. Zidurile sălii au căzut ca apa în cascadă. Candelabrul de Murano explodă peste rândurile din mijloc strivind spectatorii prinși în scaune, ca șoarecii în capcană. Scena cu decorul piesei și primele rânduri s-au scurs într-o groapă imensă, din care începu să se ridice un fum greu, negru. […] În acel moment se auziră focurile de mitralieră. Se trăgea în spectatori. Țintele erau încă în viață, dar pentru scurt timp. Gloanțele zburau în toate direcțiile. Un trăgător se concentră mai atent la rândul 12 de la parter, unde mai mișcau un bărbat și o femeie”. (pp. 15-16)
Scena este filmată de imigrantul Radu Popovici, sosit „de vreo trei ani” în Canada – România se afla încă sub dictatura comunistă – cu speranța de a deveni peste Ocean un regizor celebru de film. Aflat în sală, cu camera de luat vederi, Radu a înregistrat totul, apoi a proiectat în gînd filmul pe care urma să-l realizeze pornind de la tragedia reală, tocmai el, necunoscutul care provenea „dint-o țară săracă, cu o reputație deplorabilă”: „Uitându-se la acele secvențe despre moarte, despre crimă, răutate și loteria supraviețuirii, se simte artist. […] El, Radu Popovici era mesagerul unui cataclism de proporții biblice. Nu va ajunge să fie cunoscut datorită organului din pantaloni, ci datorită talentului unui realizator de filme cu o cultură vastă, care-i venea de la un tată bibliotecar și o mamă traducătoare”. (p. 79)
Inspectorul de poliție Rob Marton este cel ce va ancheta cazul, care între timp se complică prin răpirea de către aceeași grupare amerindiană ”cree” a consulului Japoniei, frumoasa Aiko Kasulki. Și acest personaj feminin este puternic individualizat, romancierul are un talent remarcabil de portretist, iar sofisticata femeie reușește să reziste traumei îndelungate printr-o forță de caracter ieșită din comun: „…după șapte săptămâni de captivitate își continua ritualul zilnic, de antrenamente fizice, urmate de dansuri <mai> și <odori>, unul provenea din <Noh>, altul din <Kabuki>. […] Peste jupon, Aiko purta acum un chimonou, pentru care sacrificase pătura cu care se acoperea. Alesese frigul, doar ca să le ofere celor doi o bucățică de Japonie, în care femeile trăiau povești de dragoste și împlinire”. (p. 93)
Relația dominator/ dominat, torționar/ victimă structurează toate raporturile dintre (grupurile de) personaje: populația albă cu origine europeană vs. populația ”cree”; Aiko Kasulki vs Aranck Hassun; actrița vieneză cu origini evreiești Dora Gerson (personaj din piesa care se juca pe scenă în momentul atacului) vs Günther Nagel, nazistul care o divinizează și își dă viața pentru a o salva de la Dachau. O relație complicată, în care se amestecă iubire și ură, atracție și repulsie, o identificare a victimei cu torționarul (un ”sindrom Stockholm”, de fapt, un mecanism defensiv).
De-a lungul întregului roman, universul real și cel imaginar coexistă ca într-un joc de oglinzi paralele. Realitatea de la sfîrșitul secolului XX (ante 1989) este mixată cu povestea imaginară situată în anii celui de-al doilea război mondial (antisemitism, rasism, misoginism), cu o poveste imaginară din Antichitate (Imperiul Roman vs. poporul evreu). Bizarele întîlniri ale amerindianului Aranck cu strămoșii țin de gîndirea magică a tribului ”cree”, pentru care frontierele între lumi sînt permisive, iar cei trecuți în altă dimensiune pot oricînd reveni și chiar da sfaturi descendenților, organizîndu-le viața.
Finalul este regizat de Hausvater conform logicii spectacolului: înaintea execuției japonezei are loc o nuntă tradițională ”cree”, în veșminte alese, pentru a celebra iubirea dintre victima resemnată și călău, iar fantezia continuă printr-o ceremonie acvatică, de la care nu lipsesc strămoșii din ambele culturi, într-un onirism desăvîrșit: „Nunta avea loc într-un recif de corali ca o pădure tropicală, care făcea apa să se coloreze asemenea unui caleidoscop ce se învârte fără oprire. La un pian, construit din fosilele unor balene cu cocoașă, cânta Beethoven. Simfonia a cincea se transformase într-un vals. Mulți dansau fără să atingă nisipul de pe fund. Samuraii dansau cu luptătorii <cree>, mirele Aranck cu mireasa lui, Aiko, Radu plutea cu Lina, care-l iertase că a ucis-o. Într-un colț al recifului, călare pe un rechin rătăcit, logodnica lui Fabian își alăpta pruncul”. (p. 239)
Dedicat celor mai tinere generații ale familiei sale („May you never know the horrors of war. May you ever live the miracle of love.”) romanul ”O seară la Rialto” este o pledoarie pentru compasiune, pentru iubire necondiționată, o încercare de a repune lumea pe un făgaș normal, pentru că – așa cum spune vocea din ”off ” la final – „ce era omul dacă nu o simplă creatură care trecea prin viață și moarte ca să trăiască tot ce era posibil, dar și imposibil?”. În prefața cărții, Daniela Zeca-Buzura face o observație foarte pertinentă, la care mă raliez: „Ceea ce izbutește magistral, între altele, Alexander Hausvater, în acest nou roman, e să relativizeze istoria și momentele ei grave și totodată să înscrie o dramă a omenirii întregi pe cadranul unui orologiu, cu acele căruia se joacă, înainte și înapoi, ca un ucenic vrăjitor. Fiindcă ceea ce rămâne e durerea din fiecare întâmplare și iubirea din fiecare destin, Alexander Hausvater imaginează o nouă apocalipsă a unei lumi distruse, viciate, care nu își mai încape în piele și debordează prin supliciu, atentat și crimă, dar care ar putea fi absolvită prin dragoste”. (p. 9)
Lectura romanului ”O seară la Rialto” este un spectacol fastuos, plin de învățăminte, în plan moral și estetic. Regizorul-scriitor (sau scriitorul-regizor) trage cortina narativă cu un giumbușluc textual, care nu face decît să pregătească așteptarea pentru cărțile următoare: „Dacă nu se mai putea descrie, poate că era un semn că povestea se apropiase de sfârșit. Cât timp va trebui să curgă, până ce va scrie următoarea, nimeni nu știa. Între timp, petrecerea în lac continua”. (final)
Elena-Brândușa Steiciuc
