Alexander Hausvater, Dor călător

Am crezut cu înverșunare că tatăl meu este etern. Nimeni și nimic n-ar fi putut stoarce viața din el. Acum, de fiecare dată când plec de la spital, trăiesc cu spaima în suflet. Într-o zi va suna telefonul, iar o voce calmă, anostă și foarte profesionistă mă va anunța oficial că am rămas orfan.” Așa începe cel de-al treilea roman al lui Alexander Hausvater, „Dor călător”, recent apărut la editura Integral, ca și precedentele. Un roman construit în întregime pe tematica relației tată-fiu, a comunicării/non-comunicării dintre generații, a „harului trăirii”, a plăcerii. Un roman în care umbra lui Eros se împletește constant cu cea a lui Thanatos.

Narațiunea aceasta alertă, cu ritm de roman polițist, este de fapt o călătorie de inițiere în moarte a unui tată nu foarte vîrstnic – aflat în faza terminală a unei boli necruțătoare – și de inițiere în viață a fiului, care decide să îi ofere acestuia un sfîrșit demn, departe de îngrijiri medicale competente, dar reci și lipsite de compasiune. Mistificîndu-și tatăl ca orice copil, văzîndu-l mereu ca pe un „rege al imposibilului”, un „gigant din Biblie”, băiatul – absolvent al unei facultăți de studii diplomatice – se angajează ca recepționer la un hotel din imaginarul oraș Beniah, iar banii cîștigați îi folosește numai pentru îngrijirea tatălui.

Cele două voci narative se intersectează pe tot parcursul celor 28 de capitole, într-un dialog care aduce în prezent, prin flash-back-uri succesive, fragmente din viața de familie a celor doi, marcați de aceeași tragedie : moartea soției/mamei, dar și momente semnificative din istoria recentă a Israelului, conturînd un tablou social cuprinzător și realist (sosirea evreilor din Estul Europei, construirea de noi orașe, optimismul acelei generații de pionieri evrei veniți în Țara Sfîntă din toate colțurile lumii, lupta cu terorismul, etc.).

Trauma majoră a pierderii soției/a mamei este (re)văzută în mod diferit de cei doi protagoniști. Bărbatul muribund, dar clocotind încă de pofte și dornic de plăcere sub toate formele, reconstruiește în amintire momentele cele mai importante din relația cu partenera lui de viață și de profesie. S-au cunoscut cînd a început întemeierea orașului desenat după planuri idealiste, „un oraș-model cu o populație preocupată de binele colectiv. Un loc unde să nu fie nevoie de poliție, tribunal sau închisoare, fiindcă nimeni nu s-ar atinge de proprietatea altcuiva”. (p. 108) Ca într-o scenă de film cu Humphrey Bogart și Lauren Bacall, întîlnirea celor doi se produce cu scîntei, este (în toate sensurile!) electrică… Nu pot uita acest citat: „…cînd am văzut-o, era cocoțată pe un stîlp, la vreo 25 de metri, ca să instaleze electricitatea la un bloc nou, tocmai terminat. Cu mîinile pîlnie, am strigat: <Tu vei fi mama fiului meu!> ea a roșit și i-a scăpat o șurubelniță. A coborît de pe stîlp ca s-o ridice. Apoi s-a uitat la mine. Eram de aceeași înălțime și aproape că mi-a atins buzele. Mi-a spus: <Du-te și vrăjește-le pe cele libere! Eu sînt logodită! Și, chiar dacă nu aș fi fost, nu m-ar fi convins gargara cu fiul>. Apoi, s-a urcat din nou pe stîlp, ca un înger care îi lasă în spate pe proști pe pămînt”. (p. 108)

Prima scenă de dragoste și conceperea fiului sînt retrăite în toată intensitatea lor, sub forma unui dialog imaginar tată – fiu. Regizînd abil întîlnirea cu aleasa inimii, viitorul tată pregătește un picnic rafinat pe plajă, noaptea, cu somon afumat, trufe, coaste de berbecuț, legume gratinate, salată Cesar, o sticlă de Bordeaux. Frumoasa femeie sosește cu o precizie de ceas elvețian, îmbrăcată cu gust, în haine safari, pentru că totdeauna a purtat pantaloni, asemenea scriitoarei franceze George Sand. Fiul este dorit de tată ca o „proiecție în oglindă”, cu intenția de a fi continuat întru totul de urmaș: „…aceeași înălțime, aceeași greutate, aceeași măsură la picior. Aici se termină asemănările, ceea ce ne va deosebi sînt personalitățile noastre total diferite”. (p. 110)

Pentru fiu, dispariția mamei – cînd el este adolescent – rămîne o rană veșnic vie, pentru că nu a putut să împiedice moartea ei, la 41 de ani, căzută de pe terasa înghețată în stradă, pentru că nu i-a fost alături în clipele de maximă groază ale femeii bolnave de cancer în fază terminală, după mastectomie, pentru că o dorință oedipiană l-a cuprins în acel moment: „Am împins-o din pat. A căzut pe jos, dar tot nu voia să plece, de parcă avea un presentiment. Am împins-o din nou. Chiar am lovit-o, ca s-o fac să iasă din cameră. Ea să zbătea din toate puterile. Era posedată de o teroare de nedescris. Cu greu am reușit s-o împing pînă la ușă. Se ținea cu forță de ea. Cu un ultim efort, am împins-o afară din cameră și am încuiat ușa cu cheia. Ea bătea disperată cu pumnii în ușă, dar eu mă băgasem înapoi în pat și, ușurat, am adormit pe loc”. (p. 123)

Moartea aceasta suspectă, pentru care tatăl este acuzat pe nedrept că și-ar fi sufocat soția are de fapt o explicație simplă: într-o ultimă dovadă de dragoste, soțul o ajută pe mama fiului său – care se știe condamnată – să sfîrșească demn, cu ajutorul a „trei pastiluțe mici, întunecate”, avînd menirea de a deschide „ușa coliviei”, în așa fel încît pasărea sufletului să-și poată lua zborul spre văzduh. Senină, calmă, împăcată, frumoasa femeie îmbrăcată în rochia de mireasă înghite pilulele eliberatoare, după care romanul – ce poate fi oricînd transpus în limbaj teatral sau filmic – continuă cu o scenă de maximă intensitate: „A venit încet spre mine. Și-a scos rochia. Voia să-mi arate cicatricea locului unde cîndva se ridica cel mai frumos sîn din lume. Ce curaj să-mi arate o gaură profundă în jurul inimii! Îmi zîmbea! Niciodată nu fusese mai perfectă ca în acel moment. M-am apropiat. Mi-am lipit buzele de cicatrice. Ea gemea. Voia să facem dragoste ca în noaptea nunții. Am început să-i mîngîi trupul devastat de boală”. ( p. 152) După o scurtă absență din cameră, bărbatul devastat nu poate decît să constate cît de curajoasă fusese, în lașitatea și durerea ei, femeia iubită: „Ușa de la balcon era larg deschisă și vîntul sălbatic ridica în aer perdelele care se zbăteau ca aripile unui porumbel prins într-o capcană. Mama ta nu a mai așteptat ca otrava să-și facă efectul. Voia să plece din viață cu senzația buzelor mele lipite de cicatricea ei și a mîinilor mele mîngîindu-i pielea mătăsoasă care emana excitare, dar și bunătate”. (p. 152)

Apogeul acestei călătorii este, de fapt, inițierea în moarte. După o lungă joacă de-a v-ați ascunselea cu autoritățile medicale și civile aflate pe urma mașinii cu care fiul își răpește și plimbă tatăl, ascunzîndu-l la prieteni din cele mai diferite medii sociale, este organizată o ultimă petrecere în Beniah, „orașul fiului”, unde muribundul e celebrat în calitatea lui de fondator respectat, de învingător. Ca într-o scenă din Fellini, petrecerea de adio este o confruntare cu fantomele trecutului și un moment de bilanț, dar – mai presus de toate – momentul în care bărbatul acesta revoltat contra banalității, a prostiei, a minciunii își trăiește din plin moartea. Punerea în scenă este desăvîrșită: oaspeții „cîntă cu foc cîntece vechi de pionieri din timpurile acelea cînd fondatorii orașului credeau, construiau și cîntau”. În mijlocul mulțimii dezlănțuite, tatăl este ajutat de fiu să-și ia zborul: „…băiatul umple un pahar și pentru mine, în care strecoară cîteva pilule din cutia de metal așa cum făcusem și eu la rîndul meu pentru mama lui. În răstimpul acesta, se uită direct, ca un hipnotizator în ochii mei, eu în ochii lui”. (p. 164). Tatăl pleacă înnobilat de lacrimile fiului care – ca un păpușar talentat – induce invitaților ideea că sărbătoritul este încă în viață, manevrîndu-i mîna ca să-i salute pe cei ce închină paharul spre el. Ultima noapte de viață a tatălui coincide cu prima noapte de dragoste a fiului, eliberat de toate traumele și obligațiile, decis să-și întemeieze o viață nouă, alături de Daniela, cea care îi va dărui primul fiu. Tatăl are parte de o înmormîntare atipică, adecvată unui personaj non-conformist, cum a fost el: este lăsat în mașina călătoriei și, cu un ultim efort, fiul împinge mașina în valurile mării, imaginîndu-și că tatăl, eroul său, o conduce „spre un loc misterios în spatele norișorilor”.

Din confruntarea acestor trei personaje tragice cu un fatum nedrept, toate ies învingătoare: dacă moartea mamei și a tatălui sînt demne, aproape identice, viața fiului se înalță construită pe un fundament solid, iar pruncul care vine pe lume va continua bagajul ereditar al familiei, semănînd leit cu bunicul patern: „Își încleștează pumnii ca tine, are puf pe obrăjori și s-a născut cu cîteva fire de păr șaten deschis ca al tău. Tată, mă auzi? Tată? Unde ai dispărut? Iarăși m-ai păcălit. Tatăl devine fiul și fiul devine tatăl lui”. În final, șlagărul din anii 1950, fredonat de emigrantul evreu din România fiului este susurat la urechea bebelușului: „Pe unda clapelor/ mi-e dorul călător/ mereu în calea ta”. Transmiterea și conexiunea între generații, între cele două culturi și între epoci, ba chiar și între segmentele textului, este asigurată de acest laitmotiv călăuzitor, al „dorului călător”.

Neostoita dorință de adevăr/ libertate / viață / plăcere/ moarte este punctul cardinal al acestui roman al lui Alexander Hausvater, care merită din plin să fie tradus și diseminat în spațiul european. Construind o constelație de personaje rebele, autentice, mustind de pasiune și culoare, regizorul poate să figureze oricînd pe lista romancierilor de la Gallimard sau Fayard. Tentația picarescului este evidentă, descrierea diverselor medii sociale din Israelul modern atrage prin realism, prin umor și o ironie nedisimulată, cu care autorul își propulsează personajele în scena scripturală. O energie aparte se degajă din acest text scris în anul pandemiei, iar lectura lui poate fi oricînd pentru cititor o sursă de katharsis, așa cum a fost și pentru mine. Prezența lui Alexander Hausvater în oraș, pentru lansarea întregului ciclu romanesc nu peste mult timp, va fi o nouă sursă de bucurie pentru publicul sucevean.

Elena-Brândușa Steiciuc