Adrian Dinu Rachieru, Voci din exil: alte polemici de tranziție (II)

Cazul lui Constantin Virgil Gheorghiu, exilatul „clarvăzător”, este analizat cu subtilitate. Cel ce se autointitula un „fanatic anticomunist” a fost o personalitate contestată pentru mitomania și arivismul său, acuzat de „viesparul” intelectualilor români exilați că scrie tezist, neverosimil, senzaționalist. Romanul ”La vingt-cinquièmeheure” (1949) celebru și prin ecranizarea lui Henri Verneuil (1967, cu Anthony Quinn și Virna Lisi în rolurile principale) a avut o receptare critică interesantă: în epocă, Gabriel Marcel îl considera „un roman teribil”, devoalînd Occidentului lumea estică, prea puțin cunoscută. Adrian Dinu Rachieru enumeră și opiniile exegezei actuale, care privește lucid acest fost bestseller al unui romancier care și-a cosmetizat biografia : „o constelație de nuclee dramatice” (Marius Miheț); „o succesiune de întâmplări absurde, pornite dintr-o greșeală birocratică, consfințind <imbecilitatea victorioasă>” (Ciobotea). Scriitorul-preot pentru care scrisul reprezintă un ”act sacru”, obsedat de tema timpului, dar și de propria imagine, va rămîne în peisajul exilului românesc la Paris ca una dintre figurile inconturnabile.

Duetul parizian” Monica Lovinescu – Virgil Ierunca a avut o influență covîrșitoare timp de trei decenii, cele două voci fiind ascultate de românii din țară la ”Europa liberă” (1962-1992). Pe drept cuvînt, Rachieru o consideră pe descendenta Lovineștilor o „instituție”, secondată de soțul ei, care a acceptat un rol de fundal, dedicat aceleiași cauze. Acest „cuplu indiscernabil” (Popa) a pus un adevărat sigiliu pe o epocă: „Salvând atitudinea morală, slalomând prin hățișul atâtor evenimente, identificând direcții, palpând atmosfera culturală, funcționând în deceniile comuniste ca un alt <pol de putere>”. (p. 144) Portretul Monicăi Lovinescu, cea mai pregnantă figură a exilului feminin românesc, este detaliat cu grijă, traiectoria existențială și intelectuală fiind punctate prin trimiteri la numeroșii critici care s-au ocupat de autoarea volumului ”Unde scurte” (Ed. Limite, Madrid, 1978). Cea care și-a propus ca „misiune de viață” denunțarea ororilor comunismului ( a căror victimă a fost propria-i mamă, Ecaterina Bălășoiu) și-a dorit un destin de romancier. Romanul ”Mots à mot”, considerat „prea modernist”, i-a fost respins în 1955 de editura pariziană Denoël. Era „o parabolă a lumii totalitare, denunțând, esopic, 21 de fețe ale răului lumii, de la <schimbarea la cap> la <era gigandrelor>”. (p. 146) Pentru tinerii cercetători, opera Monicăi Lovinescu este un teren care suscită o explorare atentă, la fel și aceea a lui Virgil Ierunca, pentru că acest tandem a avut un rol primordial în coagularea opoziției românești ante ’89, fiind practicanții unei ”critici de front, a unei est-etici”. Este citat din nou Mircea Iorgulescu, care nota respectul moral și autoritatea acestor importante figuri din mediul numit „Bucarest-sur-Seine”.

Matei Vișniec este lăsat, pour la bonne bouche, la finalul cărții. Adrian Dinu Rachieru evocă „generația insurgentă cu foame de real și sete de luciditate” al cărei membru era, la debut, rădăuțeanul student la Filosofie în Capitală, talentat și ca grafician, realizatorul primului afiș al Cenaclului de luni, acea „mână care se desface ca o aripă”, după cum afirma Cosmin Ciotloș (2021). Scrierile vișnieciene sînt o reverență făcută textualismului, într-o „resurecție ironică” vestind înnoirea culturală ce avea să urmeze după imposibilele condiționări politice: „În pofida prozaismului de suprafață, a simplității (aparente), a decorului sărăcuț, textele <trăsnite> ale lui Matei Vișniec, prin care circulă câinele, mărul, înțeleptul, domnul K,. etc., impun prin <gradul de generalitate>, trecând de la viața concretă, apoi simbolică, la cea arhaică”. (p. 338) Analiza subtilă continuă cu opera dramatică: „refugiul în teatru” al unui poet ”hiperlucid” care privilegiază parabola, sfidează convențiile, „marșând spre politic” din ce în ce mai mult. Evident, totalitarismul a marcat toți membrii generației noastre, iar Rachieru deslușește în piesele lui Matei Vișniec, lăsînd la o parte anecdotica, „o jelanie/litanie a ființării, un acut sentiment al timpului răscolit de amintiri amniotice”. (p. 344) În domeniul prozei, autorul româno-francez se remarcă prin „titluri lungi, bizare, explicative, adăpostind un puzzle epic (impur) în straturi”, romanul deschizînd o cale de comunicare cu „seducția teatrului”. (p. 348) Evocînd cu justețe bilingvismul lui Vișniec, criticul timișorean remarcă cele „două condeie” și „două cosmosuri” ale fostului profesor navetist, devenit un scriitor marcant prin exploatarea unui material lingvistic și cultural dublu.

Dacă exilul este individual, diaspora este colectivă. Putea-vom oare să întemeiem o diasporă?”, se întreba Ion Vianu, iar Adrian Dinu Rachieru alege acest citat drept ”motto” al cărții în care face o foarte documentată analiză a unor intelectuali români majori, marcați – fiecare în felul său – de experiența exilului, de acest ”entre-deux” specific dezrădăcinării fertile. În demersul său recuperator, colegul meu timișorean face o operă de reconstituire bio-bibliografică, nu neapărat ierarhizantă, a celor 18 scriitori „pribegi” pe care ”francitatea” i-a marcat și care fac parte din literatura română, oricare ar fi limba în care au scris. E adevărat, este necesară o „strategie asumată instituțional” pentru ca partea „să se întoarcă în întreg” (Gelu Ionescu) și sper ca prin viitoarele cărți criticul născut în Bucovina să contribuie la proiectul propus.

Elena-Brândușa Steiciuc