Zidul de la Berlin – ridicat în noaptea de 12/13 august 1961- era o realitate brutală, mi-am dat seama abia după ce am terminat liceul. Eram cam retardat, drept să spun. Totdeauna am înțeles mai tîrziu decît alții despre ce este vorba de fapt. România trăia binișor perioada liberalizării care demarase odată cu moartea lui Dej. Nu aveam decît să visăm cît vrem la orice. Eu&gașca voiam să sărbătorim trecerea pragului cu o călătorie prin Europa. Să ne luăm o dubiță Volkswagen pe timpul verii – după examenul de admitere – ne vedeam toți reușiți, cu carnet de student în buzunar – să bîntuim ca niște adevărați hippies. Era unul într-o curte, lăsat probabil de un turist german, paradit, șifonat, dar cu motorul în regulă. Credeam că îl putem convinge pe proprietarul vechiturii să ni-l vîndă. Admiterea la facultate ne-ar fi dat dreptul la orice nebunie și ar fi deschis buzunarele părinților. Mă rog așa ne imaginam. Alții au propus să mergem să muncim pe litoral să facem bani. Aveam o formație rock, aș fi putut să cînt două luni la un restaurant. Vedeam triumfal ieșirea din adolescență.
Învățatul mergea OK chiar dacă nu ne omoram cu firea – eram deștepți, prindeam lecțiile din clasă și ne rămînea destul timp de fete, de chitară, de ceaiuri, de citit cărțile despre care vorbea lumea. Așa ni se părea, că eram niște semizei. După revelionul 1970/71 petrecut împreună, firește, calendarul s-a strîns. Trebuia să ne pregătim pentru bac și admitere. Așa că ne vedeam mai rar, dar nu s-a sistat nimeni de la planul de a vedea Europa într-un Volkswagen.
Altfel, afișam o ținută hippy, ne imaginam pe străzile Londrei, ascultam muzică occidentală. Făceam pe nebunii. Treaba era să nu arătăm ca niște sovietici, tineri din estul Europei. Sfidam școala, dar și părinții. Purtam părul lung (aiurea, cum creștea puțin pe ceafă și pe la urechi diriga mă trimitea la frizer, a doua zi nu aveam acces la ore). Umblam desculț, îmbrăcam cămăși înflorate, pantaloni evazați – albi neapărat. Confecționarea acestei ținute era dificil de obținut și costa parale pentru că trebuia să apelezi la un croitor. Era unul în cartier la care mergeau destui. Era homosexual și apela la serviciile clienților lui liceeni. Nu l-am frecventat – mama găsise un croitor care lucrase la un teatru. Se angajase (altul refuzase) să transforme niște haine găsite de mama în șifonier. De pildă, dintr-un palton a confecționat la fix un veston militar ca-n Sgt. Pepper Lonely Hearts Club Band. M-am mîndrit foarte tare să-l port. Haine mai colorate nu se găseau în comerțul socialist. Umblam de colo-colo cu gașca prin cofetării și parcuri, pe la concerte și ceaiuri … Eram toți o apariție care sfida cotidianul cenușiu al epocii.
Eram generația care se ridica după război. Dar era un aspect care ne scăpa tuturor. Anume – trăiam „ca și cum” eram liberi. Bănuiam că nu sîntem – dar nu aveam curaj s-o spunem cu glas tare. Învățasem de acasă să disimulăm, să ne prefacem că ne găsim într-o lume normală, fără supraveghere polițienească, fără interdicții, fără propagandă, fără cenzură. Făceam pe relaxații, păream a fi niște tineri fără probleme cu toată viața înainte. Una fericită, asigurată de partid. Jucam binișor comedia non-conformismului. Temerile erau totuși mari și-mi blocau diafragma. Uniforma milițianului la un colț de stradă te făcea să-ți aranjezi ținuta, să vezi dacă ai actele la tine. Poate că noi am fi sfidat mai tare, dar fiecare aveam acasă părinți care trăiseră în frică, unii trecuseră prin pușcării, și dacă nu ei, rude de-ale lor. Li se spălase creierul. Ne doreau numai binele și li se părea că riscăm prea mult. D-aia ne potopeau cu sfaturile de genul să fim cuminți. Își făceau griji din pricina noastră. Înțelegeam că trebuia să fim cît mai cenușii, să nu atragem atenția, să fim supuși.
Asta nu se potrivea cu ce simțeam noi – iubeam mai mult ca orice contestația. Numai așa eram cool. Eram ca niște cățelandri care își încercau colții… Realitatea avea să se dovedească mult mai dură decît colții noștri…Voi învăța asta puțin mai tîrziu. Timpul nu ne va acorda nici un răgaz. În iarna 1970/71 (eram în clasa a XII-a) eram deja prevenit. Dar pînă atunci mă scăldam cu amicii în vise nerealiste. Ce s-a ales de excursia prin Europa? S-a făcut praf încă înainte de bacalaureat. În iunie Ceaușescu a făcut o vizită în China și Coreea de Nord. S-a întors de acolo pus pe fapte mari. Voia să fie preamărit ca Mao și Kim Ir Sen, să fie declarat zeu. A formulat pentru prostime niște teze de kkt și a declanșat revoluția culturală. Țara s-a întors la anii `50 la stalinism. Planurile noastre au căzut. Imposibil de găsit în noile împrejurări un Volkswagen. Nici de închiriat, nici de cumpărat. De pașapoarte nu mai vorbesc. Nu mai puteam ieși din iubita noastră patrie decît dacă eram copii de ștabi. Nu eram, așa că am petrecut vara aceea la București. Am dat bacul cu succes și fără emoții. Chiar în zilele acelea a murit bunicul meu Georg Filip, figura tutelară a copilăriei mele. La Obor am locuit în casa lui. De la el am toți cei 7 ani de acasă. Cînd făceam 7 ani ne-am mutat cu mama și cu tata la Bariera Vergului în noile blocuri proletare ridicate de Regim. Taia Filip s-a ocupat de educația celor doi nepoți, eu și Iță. Era neamț din zona Brașov. Dispariția lui a marcat granița între lumi – copilăria mea s-a terminat. De atunci mereu am imaginea unei înmormîntări cînd mă gîndesc la examene.
La facultate am picat – la fel ca alții. Gașca noastră s-a spart. Cei care deveniseră studenți pe o parte a străzii. Cei care rataseră admiterea pe cealaltă. O cortină de fier căzuse între noi. Ne-am vorbit tot mai rar, nu ne-am mai întîlnit la ceaiuri, la cofetărie, nu am mai făcut planuri împreună. Era ca și cum prietenia noastră nu a existat. Din cauza eșecului meu la admitere, acasă atmosfera în acea vară și toamnă a fost lugubră. Toți din familie eram triști. Eram un rebut. Ai mei se întrebau ce se va alege de mine? Fără facultate ziceau că nu poți ajunge nimic, decît un ratat… Tristețea era și din cauza a ceea ce se petrecea la București după tezele din iunie. Eu unul, nici nu bănuiam efectul decisiv pe care avea să-l aibă asupra întregii mele vieți acel moment. Iulie 1971.
Fragment din volumul „Sînt un copil al Războiului Rece”, apărut la Editura Corint Books, 2020.
Comandați cartea online la libris.ro, elefant.ro, cartepedia.ro, esteto.ro, librariadelfin.ro, eMAG.ro, carturesti.ro, clb.ro. corint.ro și la Librăria din colțul străzii (Cărturești, CLB, Humanitas).
O perfectă lectură de vacanță recomandată de editura CorintBooks.
