S-a născut pe 7 iulie 1977 în municipiul Suceava, iar aproximativ 20 de ani mai tîrziu a plecat de lîngă mama Angelica, angajată pe post de casieră la CFR, şi de lîngă tatăl, Ioan, tehnician veterinar, pentru a face o facultate cu profil economic la Iaşi.
Revenit la Suceava, peste nu foarte mulţi ani, a ajuns prefect şi viceprimar, iar în prezent este şeful Poliţiei Locale Suceava.
Jupânu’: În copilărie a fost maşina de pompieri, bătutul mingii sau urcatul în copaci drupă fructe?
Ovidiu Doroftei: Mai mult căruța poștașului sau cea de la CAP. În rest, livezile erau mari și tentante în funcție de sezon, iar mingea și toate celelalte bucurii ale copilăriei le-am trăit ca orice alt copil al anilor ’80. Dar, ca să răspund la întrebare, urcatul în copaci și cărțile citite sub copaci, cu burta plină de fructe, sînt caracteristice copilăriei mele.
Atunci cînd eraţi întrebat de rude şi prietenii părinţilor ce vreţi să vă faceţi cînd veţi fi mare ce răspundeaţi?
Milițian sau aviator, fascinat pe de o parte de uniformă, pe de altă parte de posibilitatea de a face ceva grozav ce depășea cu mult închipuirea bătrînilor din sat, care nu mai văzuseră un aviator (de altfel, nici eu nu văzusem vreunul).
Care a fost cel mai frumos moment din copilărie? Dar cel din adolescenţă?
Cînd vorbesc despre copilărie nu pot separa un moment ca fiind cel mai fericit. Trăiam din plin momentele specifice fiecărui anotimp cu inocența și bucuria unui preșcolar.
Mai tîrziu, emoția începutului de școală şi vacanțele la bunici, după, începerea școlii și reîntoarcerea la părinți. Prima bicicletă, primul cățel, prima carte citită. Acestea sînt momente deosebite din perioada de copil mic. Este o perioadă plină de nostalgie a vieții mele, dar este un tot, nu pot identifica momente marcante. Cît despre adolescența mea, aceasta s-a suprapus peste începuturile anilor ’90. Expediţiile şi concursurile montane îmi ofereau şansa de a afla ce înseamnă munca în echipă. Nevoia de a demonstra că sînt independent şi că mă pot descurca m-au adus în situaţia de angajat la 18 ani. Am aflat pe pielea mea ce înseamnă să te descurci la 600 de kilometri de casă. Studenţia a adus primele implicări serioase. Greve studenţeşti, ONG-uri.
V-aţi gîndit vreodată că veţi ajunge la numai 31 de ani prefect al judeţului Suceava?
Nu. În acea perioadă nu aveam o proiecție atît de plină de acuratețe a viitorului.
Atunci cînd eraţi angajat în mediul privat v-aţi închipuit că veţi face o carieră atît de lungă în administraţie şi că veţi ajunge, rînd pe rînd, şef de cabinet, prefect, viceprimar al Sucevei, administrator public al oraşului Dolhasca, iar acum şef al Poliţiei Locale Suceava?
Răspunsul este tot negativ. În perioadele în care am lucrat în mediul privat am fost focusat pe îndeplinirea obiectivelor stabilite pe termen scurt și mediu, pe reușită și promovare. Am lucrat în special în companii multinaționale, într-un mediu extrem de competitiv, cu scopuri clar definite. Abia după ce am reușit, după ce am confirmat și am promovat, mi-am permis luxul de a mă reîntoarce la prima mea pasiune și anume activarea în ONG-urile implicate în societatea civilă. Am luat apoi decizia curajoasă și poate inconștientă de a renunța la tot ceea ce știam și construisem pînă atunci și de a încerca acea provocare nouă, pe atunci administrația publică. De la acel moment, parcursul meu profesional este public.
Care este secretul unei asemenea longevităţi la vîrful administraţiei?
Perseverența, devotamentul și implicarea totală, indiferent de postul ocupat și perioada petrecută în funcția respectivă. Oricare a fost locul de muncă, am abordat sarcinile acestuia cu energie și cu dorința de a fi performant și de a realiza totul cu maxim profesionalism. Am fost și sînt continuu conștient că funcțiile sînt trecătoare, important este să nu îmi pierd drumul ca om.
Datoraţi cuiva parcursul profesional?
Multor oameni. Obișnuiesc să recunosc aportul tuturor celor cu care am lucrat. Sînt produsul celor care au crezut în mine și m-au susținut și promovat cît și al celor care au crezut mai puțin în mine.
Dacă astăzi aţi fi în clasa a XII-a, ce drum aţi alege?
Nu știu, cred că ar fi trebuit să iau decizii diferite ceva mai timpuriu. La clasa a XII-a poate că aș fi fost mai inspirat să mă orientez către un parcurs universitar de tip vocațional, cel la care aspiram la nivel de a VIII-a, cel militar. Dar soarta uneori se joacă, nu?
Jupânu’
