Uite că s-a ridicat și carantina, dar noi am rămas la aceleași obiceiuri. Obiceiuri pe care eu, cel puțin, le aveam și înainte, doar că timpul ne mai joacă feste cîteodată. Ei bine, acum cîteva zile m-am trezit cu o notificare din partea ,,celui mai bun prieten al meu”, Roger Waters, care s-a reunit cu ai săi colegi de trupă pentru o versiune la distanță a piesei Mother, pe care Domnul cu pricina continuă să o cînte cu toată dăruirea din lume, ca pe toate celelalte diamante Pink Floyd pe care le-a creat. N-are rost să mai zic cum a ieșit. Vă puteți convinge și singuri… Cert este că Roger a știut mereu cu ce muzicieni să facă echipă. Trebuie să recunosc că îi cam simt lipsa lui Snowy White, dar Dave Kilminster și Jonathan Wilson fac o echipă tare bună. Mi-aș fi dorit să mai fie în peisaj și Graham Broad, care a cîntat cu Waters încă din anii ’80, din epoca Radio Kaos, dar a fost și el înlocuit de un toboșar tinerel, Joey Waronker. La bass e un personaj la fel de nou, Gus Seyffert. Dar a rămas Jon Carin, care pentru mine este al șaselea membru Floyd cu drepturi depline. Cireșele de pe tort: fetele de la Lucius, cărora nu prea le-am dat atenție la început, și rușine să-mi fie, pentru că gagicile sînt de pe altă planetă, în cel mai bun sens cu putință.
În fine, dimineață m-am trezit cu o altă notificare din partea Domnului cu pricina. De data aceasta, Roger a transmis un mesaj, iar văzînd titlul m-a dus cu gîndul la un alt comentariu acid la adresa lui Trump. Dar m-am înșelat. Clipul începe, sugestiv, cu un background cu inimioare și pe versuri din In the Flesh… Foarte romantic, știu. Apare și Roger al nostru, ca un soare, cu mulțumirile de rigoare pentru reacțiile primite în urma postării piesei. Și am ajuns în sfîrșit la subiectul principal al acestui articol. Cu un sarcasm care i se citea deja pe chip (I know that look!) a explicat cum el NU are acces la pagina oficială a grupului PINK FLOYD pentru a share-ui cîte ceva din munca sa din ultimii ani. Poate vă sună copilăresc, dar să știți că nu e deloc așa. În ultimul timp, pe pagina oficială Floyd puteți vedea doar postări legate de Von Trapped Family, adică de familia lui Gilmour și realizările prea-minunatei lui soții, care se laudă peste tot cu ce a scris, ce a compus, ce a fotografiat. Nimic despre Waters sau Mason. Nu sînt hater, îl iubesc pe Gilmour de mor, deci iubesc (aproape) tot ce are legătură cu el. Spun aproape, pentru că mereu am perceput-o pe această Polly Samson ca pe o nouă Yoko în peisajul muzical. Trist și nedrept. Dar și mai trist e că încă există astfel de orgolii în ,,sfînta Doime”, Gilmour-Waters. Lui Nick nu prea pare că-i pasă, și-a creat singurel o nouă pagină pentru grupul pe care acum îl conduce, Nick Mason’s Saucerful of Secrets. Dar Roger este deranjat de acest aspect, cum și eu, și alții ca mine sînt, dar nici măcar nu sîntem membri fondatori. Ce vreau să spun e că Pink Floyd a fost și va rămîne: Roger Waters, David Gilmour, Rick Wright, Nick Mason și Syd Barrett. N-ai cum să-l excluzi pe Syd, avînd în vedere că fără el grupul n-are fi existat. Așa cum n-ai cum să-l excluzi pe Waters, doar pentru că o femeie, care n-a avut și nu avea vreo legătură cu MUZICA Pink Floyd, vrea să șteargă cu buretele tot ce a creat acest Grup pentru omenire. Am scris cu literă mare, pentru că mie, personal, acest Grup mi-a dat un SENS. Ceea ce vă doresc și vouă, dragilor, alături de îndemnul cu care v-am obișnuit: să nu uitați să vă bucurați de muzică!
Alexandra Cuza
Redactor Radio Top
