Hegel afirma că „singurul lucru pe care îl învățăm studiind istoria este faptul că nu învățăm nimic din ea”. Istoria ne vorbește despre fapte, personaje și idei; ea trebuie doar asumată deoarece, din păcate (sau poate din fericire?), nu mai putem face schimbări.
Astăzi, avem de-a face cu o serie de provocări sociale importante, între care drepturi speciale pentru diverse minorități sexuale și rasism, ambele bazate pe un concept relativ nou: „politically corect”. Rasismul, o provocare prea des „reîncălzită” – sigur, astăzi cu multe ingrediente ale unei campanii electorale – macină în acest moment liniștea Statelor Unite ale Americii. În esență, acesta insistă, sub presiunea populației de culoare, în virtutea „politically corect”, pe eliminarea simbolurilor rasiste; astfel, una dintre marile inepții, la care factorii de decizie achiesează, speriați sau cointeresați, este cea a demontării, demolării sau ascunderii unor statui, uneori fără noimă (de ce era Cervantes rasist?). Presiunea creată, pe de o parte, frica de necunoscut și de comportament revanșard, pe de alta, duce la anomalii: crearea unor eroi fără eroism, eludarea/ștergerea unor realități istorice, riscul de uitare a unor grozăvii etc. Dar, să revenim la istorie.
O ideologie apărută în secolul al XIX-lea, marxismul, avea ca element principal lupta de clasă împotriva exploatării: muncitorii (clasă socială tot mai numeroasă, datorată industrializării masive), uniți cu țăranii (în mare majoritate lipsiți de venituri corespunzătoare), trebuiau să lupte cu burghezia și moșierimea care-și însușeau „plus-produsul social”, pentru a crea o societate dreaptă și bună.
Încep]nd cu 1917 puterea este preluată în Rusia de o structură marxistă, puțin numeroasă: bolșevicii. Liderul acestora, Lenin, „acest geniu politic despotic”, a combinat pragmatismul machiavelic în dobîndirea puterii cu stăpînirea ideologiei marxiste. Astfel, „mesajul lui Lenin era că un partid suprem format din revoluționari profesioniști putea să pună mîna pe putere pentru muncitori și apoi să conducă în numele lor într-o <dictatură a proletariatului> pînă acest lucru nu mai era necesar, deoarece socialismul ar fi fost realizat. Viziunea lui Lenin asupra Partidului ca <detașament înaintat> al <armatei de proletari… un grup de lideri luptători> a dat tonul militarist al bolșevismului” (apud Simon Sebag Montefiore). Asistăm, din punct de vedere istoric, la o transformare a marxismului în leninism. După preluarea puterii, leninismul vizează, pe modelul revoluției franceze, controlul claselor sociale, conform cu noua viziune, folosind metode din cele mai dure, inclusiv teroarea (fără ghilotină, cu pistolul); Lenin începe cu țărănimea (clasă socială care deținea, ca oriunde pe glob, controlul asupra produselor alimentare). Acesta va spune: „Chiaburul nutrește o ură turbată împotriva Puterii sovietice și este gata să sugrume, să masacreze sute de mii de muncitori. […] Aceste lipitori au supt sîngele oamenilor muncii, îmbogățindu-se cu atît mai mult cu cît flămînzeau muncitorii de la orașe și din fabrici. Acestor vampiri le declarăm un război necruțător! Moarte lor! […] Muncitorii trebuie să zdrobească cu o mînă de fier răscoalele chiaburilor” (apud Martin Sixsmith). Lenin a murit în 1924, iar puterea a fost preluată de Stalin care a continuat și a îmbunătățit „lupta”; în scurt timp apare stalinismul – o doctrină totalitar-autoritarist – care, la rîndul său, completează marxism-leninismul. Apare un nou inamic: „dușmanul de clasă” – economic (origine burgheză, culaci), rasial (georgieni, armeni, ucraineni, evrei, tătari, belaruși, baltici, germani etc.), profesional (intelectuali, medici, ingineri, țărani), confesional (islamici, greco-catolici, ortodocși de rit vechi, neoprotestanți) etc. Între 1928-1953 au căzut pradă represiunii staliniste circa 25 de milioane de persoane, adică o optime din populația sovietică; dintre aceștia, un milion au fost împușcați (apud Orlando Figes). Această teroare a dus la schimbări majore de comportament, cea mai importantă fiind vorbitul în șoaptă; în același timp, „Chaterine Merridale consemnează că rușii s-au obișnuit atît de mult să își reprime emoțiile și să păstreze tăcerea cu privire la suferința lor – nu atît în sensul de evitare inconștientă („negare”), cît ca strategie conștientă sau ca mecanism de apărare” (Orlando Figes). Adică, în traducere contemporană, grație unor acțiuni „politically corect” (evident, în accepțiune stalinistă), realizarea durabilă a lui Stalin a fost „crearea unei întregi societăți în care stoicismul și pasivitatea au devenit norme sociale” (Orlando Figes).
Bolșevismul a cuprins, sub amenințarea armată a URSS, tot estul Europei și o parte din vestul ei. În toate statele care au devenit socialiste comuniștii erau puțini, la fel ca la începuturile bolșevizării Rusiei.
Rezumînd expunerea de mai sus, putem spune că marxismul a fost pus în aplicare de un grup mic, bine finanțat (în cazul rușilor, finanțarea importantă a venit din partea austriecilor și germanilor), cu ținte precise, care, prin mijloace punitive, a impus un nou mod de viață.
Revenind la societatea contemporană, constatăm că împotriva legilor naturii, precum și a normelor socio-morale actuale (estetice, culturale, religioase etc.), grupuri mici, agresive, finanțate din diverse surse, bine „echipate” cu mijloace de informare (cel puțin pentru moment) și instrumente judiciare, încearcă să impună societății contemporane o serie de valori noi. Aceste grupuri (de cele mai multe ori ONG-uri), guvernate de posibilități facile de a obține bani și avantaje pentru proprii membri, sub masca apărării unor drepturi, obligă societatea în general (a se citi majoritatea) la a face o schimbare majoră a modului ei de viață. Interesant este că grupurile sînt mai agresive decît persoanele apărate (minoritatea) și, în anumite situații, au solicitări halucinante.
Dacă bolșevismul a folosit ca instrument teroare fizică, grupurile contemporane folosesc preponderent conceptul „politically corect”. Este un instrument care duce societatea în ansamblul ei la o formă nouă de sclavie, mai rafinată și, în același timp, mai periculoasă. Ultimele evenimente din SUA și din unele țări vest-europene nu fac altceva decît să respecte, la rîndul lor, „manualul” întocmit de Marx, Lenin și Stalin, într-o nouă interpretare, cu noi actori, noi decoruri și noi tehnici de prezentare și publicitate: aproape sigur, un nou neo-marxism-leninism-stalinism. Deocamdată s-au schimbat beneficiarii, finanțatorii și „luptători”; armele convenționale sînt înlocuite momentan cu diverse documente, hotărâri judecătorești, amenzi, etc. Ținta rămîne aceeași ca în cazul bolșevismului: o societate mai dreaptă și mai bună, impusă de o minoritate, cu forța, unei majorități.
Nu știu cum se vor finaliza amplele proteste și acțiuni „politically corect” din SUA; nici care va fi impactul în Europa unde lucrurile sînt mult mai diferite (în Europa vestică, la această dată, Biserica romano-catolică este cel mai important etalon moral, spre diferență de SUA unde cultele neoprotestante, mai noi, au o istorie recentă; Europa vestică diferă mult de cea estică; Europa, Asia și Africa sînt mult mai conservatoare decît Americile și Australia); nu știu nici cum vor evolua noile provocări în lumea ortodoxă din care fac parte. Știu însă că pentru procrearea unui copil (chiar în condiții de laborator) este nevoie de un bărbat și o femeie, că unele rase, în mod natural, sînt diferite de altele (diferă: culoarea pielii, statura, pilozitatea, forma ochilor, a gurii sau a nasului etc.), că la mamifere cunoaștem două sexe (masculin și feminin), că sclavia a existat din preistorie (avînd de-a lungul timpului forme diverse), că manipularea maselor este consemnată încă din zorii istoriei, că, din motive economice, unele popoare, rase, grupuri, au fost dominante sau dominate, că toate națiunile moderne au avut lideri providențiali, eroi și torționari, că umanitatea a avut de-a face cu masacre generate de războaie, regimuri opresive, ideologie (religioasă, politică, rasială), elemente etnice sau economice. Știu că istoria prezintă curgerea timpului cu bunele și rele care s-au întîmplat, că ne ajută să înțelegem fenomene, comportamente și coduri morale. În ultimă instanță, ne învață despre ce ar trebui să reparăm și ce nu ar trebui să repetăm. Cu toate acestea, în mod paradoxal, lumea contemporană repetă ciclic aceleași greșeli și fapte; diferă geografia, instrumentele și actanții. În lipsa rațiunii și a curajului de a fi corecți cu natura, cu noi înșine și cu societatea în care trăim, depunem eforturi uriașe pentru a ne petrece viața într-o îngrozitoare iluzie! Politically corect, nu?
Emil Ursu
Directorul Muzeului Bucovinei
