Chiar dacă el visa să se facă aviator, ar fratele l-a sfătuit să se facă mai bine „amelican”, a ales să urmeze Facultatea de Hidrotehnică Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1968. Mihai Pînzaru – PIM este un inginer făcut, dar un artist născut. Născut de Eleonora pe 16 ianuarie 1946 la Bucureşti. Şi mama şi tatăl, Gheorghe, au fost tehnicieni radio. Cel care se miră că părinţii nu l-au botezat Ciprian, din moment ce l-au dat să învețe vioara, a făcut şcoala generală şi liceul la Suceava, a debutat cu caricatură în „Urzica” în 1969, a avut rubrici de caricatură în mai multe ziare şi reviste şi a publicat în ţară şi-n străinătate peste 30.000 de lucrări de grafică umoristică, portrete şi ilustraţii de carte. A făcut afiş şi scenografie pentru teatru, are 25 de premii naţionale importante şi cinci mari premii internaţionale. A participat la peste 150 de saloane naţionale de umor de pe întreg cuprinsul patriei şi la peste 150 de saloane internaţionale din 20 de ţări de pe cinci continente. Peste 1.000 dintre lucrările sale de află în colecţii particulare sau de stat din ţară şi de peste hotare. A fost membru în peste 50 de jurii naţionale şi internaţionale de grafică umoristică.
Aceasta este doar o parte, o mică parte din impresionantul CV al colegului nostru de gazetă, care în această săptămînă îşi va face cadou o expoziţie personală de caricatură cu ocazia împlinirii a 50 de ani de caricatură.
Şi aceasta este o parte, o mică parte dintr-un interviu care s-ar putea realiza cu un maestru al vorbei, al faptei, al tuşelor groase şi al liniilor fine.
Jupânu’: Maestre PIM, care este cea mai pregnantă amintire din copilărie?
Mihai Pînzaru – PIM: Aşa brusc m-ai omorît, pentru că este un univers întreg copilăria și ca timp, și ca spațiu. Bucuria atmosferei de familie… De exemplu, la Paște și la Crăciun stăteam eu cu tata şi cu frate-meu, ne punea pe cîte un picior, scotea cîte-o țigară, noi cîte-o ţigară şi zicea: „Noi, băieții, fumăm”. Îţi spun un lucru: a fost o atmosferă de toleranţă maximă, dar ştia că există atracţia asta a viciului în stradă. Drept pentru care noi, îţi dai seama că nu fumam, noi pufăim două din alea, noi, băieții, cu tata am fumat, ieşeam în stradă, veneau ăia şi ziceau „hai după chioşcul ăla să mergem să fumăm”. Ziceam: „Bă, eu fumez cu tata, bă”. Încremeneau ăia, golanii. (Rîde)
Ce vîrstă aveați ?
5-6 ani, la vîrsta asta, adică… Erau două pufuri şi noi aveam sentimentul că sîntem bărbaţi… cu tata. Adică era clanul nostru. Era această unitate. Şi ca dovadă că sîntem bărbaţi fumam.
Tata vă mai dădea cîte o corecție?
Adevărul e că nu. Tata nu ne-a bătut. Mama ne-a tras. Ţin minte, apropo, iarăşi de copilărie, făceam concursuri din astea de kamikaze, eu ştiu… Veneau maşinile şi care trece mai razant prin faţa lor. Nu ştiu de ce, dar îmi face impresia că mulţi copii de-a lungul vieţii noastre au procedat aşa… Asta în București, undeva pe strada Baicului, dincolo de barieră, la Obor, la Gara de Est. Îţi dai seama eram, totuşi, drăcuşori, atletici… Am sărit eu și a venit un șofer după mine că a crezut că m-a călcat, a venit la noi la poartă şi a strigat: „Dooooamnă, mă băgaţi în puşcărie!”. Ţin minte că a rupt mama un băț din ăla de sorcovă de fundul meu. A realizat şi ea că….
Aţi mai făcut?
Îţi dai seama că n-am mai făcut aşa ceva. Dar erau jocurile străzii. Şi nu era că eu inventam… Era: „Hai să sărim acum în fața mașinii”. „Haide”. Eu ştiu ce prostii aveam şi noi în cap?
Atunci cîte mașini erau?
Țin minte că era o mașină din aia mare, Praga, deci o maşină mare, care putea să mă omoare. Avea o roată cît mine cît eram eu de înalt.
Totuşi, erau puţine maşini. Aveaţi cînd să jucaţi şi o pătrăţica sau un tenis cu piciorul în stradă?
Aveam. Acolo era „Macul roşu”, mai era o fabrică de gheaţă şi se termina că începea Lacul Fundeni. Deci era înfundarea străzii Baicului. Mai era linia de cale ferată Bucureşti – Obor – Constanţa, care trecea pe podul de cale ferată de fier, care trecea peste rîul Colentina, deci era o zonă extraordinară. Mai încolo, hăăăăăt, era satul Fundeni. Noi, în mahala, ne simţeam ca-n Far West.
Cînd ați fost întrebat prima oară ce vreți să vă faceți cînd veți fi mare şi ce aţi răspuns?
Eu țin minte că noi eram bolnavi de vărsat sau aşa ceva şi, na, dacă se îmbolnăvea frate-meu şi eu automat. Stăteam în casă. Eram împreună, făceam bolile împreună. Eu aveam 5 ani jumate, poate, și frate-meu trei ani jumate. Ţin minte că m-a întrebat cineva: Mihăiță – na ca să ne tragă, că eram indispuşi de starea aia, plus că eram cu mănuşi să nu ne rupem de la vărsatul ăla – Mihăiţă, zice, ce-ai vrea tu să te faci? Şi eu am zis: aviator. Şi frate-meu de colo zice: mai bine te-ai face amelican. American, adică. Îţi dai seama, anii ăia, ’50-’51, era războiul din Coreea. Mai bine te-ai face amelican, ştii, frate-meu. Frumos.
Şi n-aţi ajuns aviator.
Îmi place să zbor, nu am teamă, nu am nici o spaimă, dar n-a fost să fie.
Cînd ați hotărît că vreți să vă faceți inginer ?
N-am hotărît. Eu am vrut să mă fac arheolog. Aveam 17 ani jumate, am terminat liceul, am luat Bacalaureatul, m-am dus la București, lucrasem ca muncitor, din ăsta, salahor, pe șantierul arheologic cînd eram elev, vara. Profesorul Mircea Matei, o somitate în materie de situri de astea de populaţie slavă. Cel mai vechi sit din România de prezenţă slavă era aicea, unde joacă băieţii tenis, la baza IRE-ului, undeva (terenul de tenis din Parcul Şipote, din drumul către Cetatea de Scaun a Sucevei – n.r.). Țin minte că am cîștigat 600 de lei.
Aţi mers după bani sau din plăcere?
Îmi plăcea istoria, am avut profesori buni la istorie, profesorul Einchorn, de exemplu. Mie mi-a plăcut istoria. M-am trezit în casă cu cărţi de istorie, o bibliotecă foarte bună aveam. Nu formidabilă, dar foarte bine organizată. Dacă ţin minte de ce m-am apucat eu de grafică şi ce m-a impresionat, cred că au fost reproducerile gravurilor Evului Mediu, cred că au fost și linogravurile din cărțile bisericești. M-a impresionat întotdeauna tiparul. Este o chestie interesantă, a avut o fascinaţie asupra mea… Tiparul, tuşul, amprenta aia…
De aici v-aţi dus către desen, către caricatură.
Eu am desenat pentru că mi-a plăcut. Am avut talent. Mama mea spunea că semănam cu un unchi, cu un frate de-al ei, care a dispărut săracul pe front, care desena foarte frumos. Mi-a arătat la un moment dat în colecţia familiei nişte ilustrate trimise de pe front desenate de el. Impresionante. Şi-acum parcă le văd, colorate, frumos. A fost mare mutilat de război, a fost adus la 303 Bucureşti, pentru că erau grajdurile regale transformate în stabiliment sanitar, în spital din ăsta militar şi, apoi, în loc să-l lase la vatră, pentru că a avut ruptură de şold, l-au trimis iarăşi pe front. Povesteau părinţii mei că o fi dat cineva bani şi în loc să meargă pe front un tînăr al unei familii de bogaţi au zis „lasă, bă, că-l trimitem pe ăsta”. Problema era carnea de tun. A dispărut pe front.
Deci de la unchiul dumneavoastră moşteniţi talentul.
Aşa mi-a zis mama. De la tata nu. Tata avea talent la muzică, cînta la trompetă. Tata era din spaţiul ăla Lipnic – Soroca, făcuse școala la Cernăuți şi cînta la trompetă. A vrut ca băiatul lui să-l depășească ca performanţă muzicală şi mi-a pus profesor de vioară. Şapte ani am cîntat la vioară, că rîd şi-acuma, că uite că şi-acuma am bătături la degete… E o glumă. Dar ceea ce mă miră efectiv este că de ce nu mi-or fi pus numele de Ciprian dacă tot am cîntat la vioară. De la Stupca mama fiind, tata din Lipnic… Mă bucur. Cînd mă întîlnesc cu basarabenii le spun „prieteni, şi eu sînt zemleac”, sînt jumătate ţăran din ţărîna ţării de-acolo. Zemleac vine de la pămînt, sînt pămîntean de-acolo.
Vă aduceți aminte primul desen, prima caricatură pe care ați publicat-o?
Cum să nu? Asta nu se uită niciodată. Eu am desenat mult, am avut jurnalele mele, mai am şi-acuma, caietele mele. Ar fi interesant să am posibilitatea să scot un album din ăsta de atelier, cum ar veni, cum am evoluat. În primul rînd eu zic că un artist se detașează de un grup de oameni iscusiţi în desen prin abordarea temelor, prin maniera de a rezolva tematic nişte lucruri… Da, s-a chemat Sfîntul Aşteaptă. Asta a fost… După trei ani de bătut la uşile „Urzicii”, aveam deja participări în presa studenţească, dar ăla a fost certificatul de valoare şi eu ştiu, dacă vrei, de verificare, şi de concluzie: da, domnule, băiatul e de-al nostru. Şi-am publicat. Aveam multe desene lăsate la ei, acolo, şi l-au publicat pe ăsta cu Sfîntul Aşteaptă, în aprilie 1969. Îţi dai seama că am cumpărat… Unde ajungeam întrebam: mai aveţi „Urzica”? Mai daţi-mi şi mie o „Urzică”. Desenul era un sfînt… Eu am avut o componentă din asta apocrifă, să-i spunem, într-o perioadă în care nu se vorbea de religie, simbolurile astea religioase nu se foloseau, nu mai vorbim de aspectele ezoterice ale artei, eu chiar am debutat cu Sfîntul Aşteaptă, care era un sfînt cu aripioare și care stătea cu un buchet de flori, aștepta o întîlnire la celebrul ceas de la Universitate. Şi ăsta aştepta, că mulţi veneau acolo, băieţii aşteptau degeaba. Apropo de temele astea, am fost omul care am introdus în grafica umoristică ideea de horoscop. Deci, nu se discuta, nu ştia nimeni nimic. Eu am avut lecturi din astea, ţi-am mai spus, eu am avut o bibliotecă care mi-a permis, plus că am îmbogăţit-o eu, permanent. Student fiind îmi cumpăram cărţi deosebite, eram atent la mişcarea…. Era secolul XX, erau reviste bune la vremea aia. Dacă vroiai puteai să accesezi şi presa din Occident. Era de exemplu presa aia comunistă sau hai să-i spunem aia de centru. Era „Le Monde”, era „L’Humanite”, era „Corriere della Sera”, găseai o presă care-ţi permitea să faci un exerciţiu de limbaj jurnalistic şi de aia-ţi spun că le iubeam, pe asta din Franţa, în special, pentru că avea spaţii dedicate caricaturii. Celebrii caricaturişti francezi.
În timpul regimuluicomunist nu prea aveaţi cum să călătoriţi, dar dumneavoastră aţi călători în toată lumea. Cu lucrările.
În momentul în care am intrat în acest colectiv de valori… I-am descoperit acolo, ei erau deja maeştri în ochii mei, pe oameni ca Ciosu, oameni ca Crăiţă-Mîndră, o lume extraordinară. Am intrat bucuros, am intrat responsabil, ştiam că n-aveam voie să las ștacheta jos sub nici un aspect şi-n acelaşi timp trebuia să fiu şi un aşa-zis ascultător vizavi de o anumită cenzură, dar şi provocator vizavi de aceeaşi cenzură. Eram şoarecele cu pisica. La un moment dat caricatura românească era foarte puternică. Eu cînd am intrat în 1969, Mihai Stănescu se lăsase că-l cotropiseră ăştia. După aia a revnit în forţă, s-a reaşezat şi a găsit formula care l-a consacrat definitiv. Am călătorit în sensul că am luat premii internaționale. Se primeau invitațiile prin Consiliul Culturii. Ăștia transmiteau la revista „Urzica”, „Urzica” strîngea lucrările, lucrările erau verificate, cenzurate și trimise pe spezele statului. În momentul în care eu luam un premiu, ăia mă invitau automat. Statul era bucuros și zicea: „Tovarășul Pînzaru, veniți să vă dăm pașaport și să vă duceți”. Și așa am fost în Polonia, în Iugoslavia… Ai să rîzi, am fost şi-n Turcia în 1978 cu ACR-ul (Automobil Clubul Român – n.r.). Deci, ACR-ul organiza excursii pentru familişti. Bineînţeles, copiii rămîneau acasă. Bulgaria – Turcia. Aşa am fost eu la Istanbul acum 41 de ani. Eu am publicat în presa turcă. Am acuma un amic pe care l-am rugat să vadă, să intre un pic în arhive şi să mă duc să-mi organizeze o expoziţie…. Am mulţi prieteni acolo, poeţi, caricaturişti… Să fac o expoziţie cu ce-am făcut atunci, dar şi cu lucrări de la Jupânu’, de exemplu.
Maestre, mai aveți prieteni din copilărie ?
Mai am trei prieteni adevărați. Ştii că, în general, nu ai prea mulţi prieteni. Vreau să-ţi spun că am o relație foarte bună cu fratele meu, dar fiecare cu treaba lui şi cu independenţa lui, şi cu stilul lui. Ţin foarte mult la el. De fapt, din familia noastră de-acasă numai eu cu el mai sîntem. Ştefan a fost prieten foarte bun cu Romică Istrati. O generaţie de oameni deştepţi, foarte deştepţi, care aveau proiecte faine, şi filosofice, şi ştiinţifice, cu socrul lui Răsvan Kirstiuc care lucra la IRE (Romulus Sfichi – n.r.), cu Tibi Ţugulea, un mare matematician olimpic. Apoi, un prieten foarte bun pe care alcoolul mi l-a îngropat, Cris. El trăieşte, dar este un om pe care nu-l mai interesează absolut nimic: nici familia, a divorţat, copii foarte deştepţi, realizaţi. Dar cînd e alcoolul mai puternic decît voinţa, ăla eşti. Şi încă un prieten care stă la Braşov, Dan Moruzi. Dan Moruzi fiind frate cu Adrian Moruzi, care a fost unul dintre primii primari ai Braşovului, el fiind de loc din Burdujeni. Adrian a fost în staff-ul Pro Democraţia. Pentru că puţini prieteni ai aşa. În schimb am prieteni care, cum să spun, mă bucură, cum e clubul nostru, la Olimpiu. E chiar ceva aparte. Şi chiar sîntem prieteni, sîntem generaţii diferite, dar avem la unison aşa o valoare de comunicare spirituală. Fiecare cu treaba lui, fiecare cu bucuriile lui, ne pare rău cînd se întîmplă o nenorocire în cercurile noastre de prieteni, ne bucură orice succes. Dar prieteniile alea adevărate alea au fost. Prieten am fost cu nevasta. Prieten foarte bun, din liceu. Nu am cum decît s-o regret. Expoziția pe care o voi face acum la Suceava la 50 de ani de activitate va fi dedicată memoriei soției mele, care a fost un profesor desăvîrşit, un părinte foarte bun, un om care a vizitat cît a putut şi ea prin eforturile proprii lumea, mai ales după Revoluţie, cîştigase un concurs din ăsta pe proiecte de educaţie în Statele Unite, să te duci şi să stai trei săptămîni pe banii americanilor. A fost o chestie… Mi-am iubit familia. Am crescut într-un mediu de ăsta… Tata a fost pescar, iubesc şi eu pescuitul, îmi place, nu am timpul necesar. Sînt un om care, în general, simt cum trece timpul. Nu stau degeaba. Deloc. Dar aş vrea să fac mai multe cît se poate. Nu cît pot eu. Cît se poate. Pentru că am acum o tehnică de a aborda, care se cheamă programe de pictură, programe de grafică, programe educaţionale cu copiii, vreau și eu să mă duc să pescuiesc, să umblu pe munți, să merg cu bicicleta. În Suceava n-ai unde. Vreau să mă duc în pădure, numai că unde te duci sar cîinii. Dacă nu sar în oraş, sar la stînă şi n-ai unde să te duci. Doar pe trasee unde vînătorii să stea cu puşca la picior şi să tragă în cîinii vagabonzi.
