Reputațiile sînt chestii ciudate. Uneori țintesc îndeaproape meritul și semnificația. Alteori nu. Un exemplu în acest sens este François Fénelon, un gînditor și personaj politic al cărui nume este astăzi aproape necunoscut.
A fost de toate: filozof, reformator politic, preot, o figură falnică în viața franceză de la sfîrșitul secolului al XVII-lea. Mulți ani a fost renumit ca autor al romanului „Telemachus” (1699), pe care l-a scris pentru un nepot al regelui Soare, Ludovic al XIV-lea. Telemachus a căutat să-l învețe pe viitorul rege cum să conducă fără egoism – adică exact opusul modului în care a domnit Ludovic al XIV-lea.
Dar semnificația lui Fénelon nu se limitează la „Telemachus”. Pe lîngă acest roman al său (cel mai bine vîndut) figurează multe alte scrieri despre politică și etică (inclusiv un eseu de pionierat despre educația fetelor). Fénelon a scris extensiv și magistral despre spiritualitate. Moartea a venit pentru Fénelon la vîrsta de 63 de ani, în 1715, în același an în care a murit și Regele Soare, de a cărui viață a fost indisolubil legat.
Fénelon și-a petrecut viața politică opunîndu-i rezistență lui Ludovic al XIV-lea. După cum îi este evident fiecărui turist care vizitează Palatul Versailles, Ludovic al XIV-lea era un om cu o dragoste infinită pentru sine. Versailles rămîne un monument al imensei sale vanități și obsesii de sine, iar concepția sa despre domnia politică a fost determinată de aceeași iubire de măreție și glorie, care l-a determinat să-și construiască palatul.
Astăzi, erudiții folosesc adesea termenul „absolutist” pentru a descrie această abordare, în care regele, conducînd în credința că guvernează prin drept divin, face tot ce poate pentru a se asigura că stă întotdeauna în centrul tuturor lucrurilor. Abordarea este surprinsă bine de cea mai faimoasă (deși probabil apocrifă) replică asociată cu Regele Soare: „L’état, c’est moi” – „Statul sînt eu”.
Regele a purtat o serie de războaie străine inutile pentru a-și mulțumi ego-ul, care a servit doar la ruinarea națiunii și condamnarea poporului său la suferințe tragice și evitabile.
La un moment dat Fénelon îi scrie regelui: „Oamenii tăi pe care ar trebui să-i iubești ca și pe copiii tăi și care ți-au fost pînă acum atît de devotați mor de foame”. „Mai bine”, insistă Fénelon, „să nu fi urmărit niciodată aceste cuceriri străine deșarte și, în schimb, să fi acordat prioritate bunăstării oamenilor în detrimentul meschinului interes personal. În loc să scoți bani din acești oameni săraci ar trebui să le dai pomană și să-i hrănești”.
În calitate de reformator politic, Fénelon s-a manifestat împotriva lui Ludovic al XIV-lea și a lucrat pentru a reorienta politica franceză asupra nevoilor oamenilor. În parte, acest lucru a luat forma romanului său cel mai bine vîndut, care a încercat să-i facă pe cititori să iubească virtutea și să devină anti-Ludovic, un scop care i-a inspirat mai tîrziu pe admiratorii iluminiști ai „Telemacului”, de la Jean-Jacques Rousseau la Thomas Jefferson. Și, în parte, a luat forma rezistenței directe (ca în epistola sa către Ludovic) și a planurilor pentru un guvern alternativ pe care el le-a elaborat împreună cu colegii săi de rezistență (așa-numitele „Tabele de la Chaulnes”).
Cu toate acestea, politica a fost doar o parte a vieții lui Fénelon. După cum am menționat la început, Fénelon a fost o figură religioasă proeminentă și rămîne unul dintre cei mai importanți și perspicace scriitori de spiritualitate din lunga istorie a Bisericii Romano-Catolice.
„Trebuie să ne eliberăm de strînsoarea iubirii de sine, umplîndu-i absența cu dragostea pură care, singură, ne permite să cunoaștem pacea și fericirea”, afirmă cu tărie Fénelon.
În centrul scrierilor spirituale ale lui Fénelon se află ideea transcendenței de sine. Teologia din spatele conceptului său de auto-transcendență este complexă, dar ideea de bază este suficient de simplă. Ființele umane, crede Fénelon, sînt în mod constant atrase în două direcții de două tipuri diferite de iubire.
Pe de o parte stă iubirea de sine. Iubirea de sine, sau „amour-propre”, este cea care ne determină preocupările obsesive cu tipurile de bunuri apreciate de lumea noastră: bani, atenție, statut social.
La celălalt capăt al spectrului se află un tip de dragoste foarte diferit. Iubirea pură, sau „amour pur” , este o iubire lipsită de orice iubire de sine, una care nu caută bunurile pe care lumea le prețuiește, ci un bun care este cu adevărat și absolut bun, a cărui posesie ne poate oferi singură o fericire adevărată și durabilă.
Fénelon însuși (așa cum ne-am putea aștepta de la un arhiepiscop catolic francez din secolul al XVII-lea) l-a identificat pe Dumnezeu ca obiect al iubirii pure.
În relatarea sa, sarcina fundamentală a ființei umane care dorește să experimenteze bucurie și liniște durabilă este actul de transformare de sine care ne conduce de la o iubire la alta.
Dacă sperăm să ne eliberăm de anxietatea și mizeria care afectează neobositele noastre căutări de bogăție și recunoaștere, trebuie să ne eliberăm de strînsoarea iubirii de sine, umplîndu-i absența cu dragostea pură care singură ne permite să cunoaștem pacea și fericirea.
Această idee se află în centrul spiritualității lui Fénelon, iar expresiile acesteia pot fi văzute în predicile și scrierile sale, relevîndu-se pregnant în corespondența sa.
Fénelon a fost un scriitor prolific și a fost generos în a răspunde celor care i-au cerut sfatul spiritual. Unul dintre corespondenții săi frecvenți era contesa de Montberon; într-una dintre numeroasele sale scrisori către ea, Fénelon și-a expus ideea fundamentală: „Amorul-propriu este impetuos, neliniștit, nesăbuit și înțepător. Iubirea lui Dumnezeu este simplă, pașnică, directă. Vorbește cu o voce dulce și delicată. De îndată ce o ureche este împrumutată strigătelor de iubire de sine, glasul liniștit și modest al iubirii sfinte nu mai poate fi auzit. Fiecare iubire vorbește doar despre obiectul ei. Amorul-propriu vorbește doar despre sine, despre care crede că nu este niciodată tratat suficient de bine. Se gîndește doar la respect, considerație și stimă. Este pus în disperare de tot ceea ce nu reușește să-l măgulească. Dimpotrivă, dragostea lui Dumnezeu ar dori să vadă sinele uitat, să nu fie socotit pentru nimic, ca numai Dumnezeu să fie totul, ca eul care este zeul profanului să fie călcat în picioare…”.
Sfaturile lui Fénelon adresate destinatarului său sînt clare: dragostea reală, dragostea pură, necesită ca noi să vedem sinele nostru drag așa cum este și să-l lăsăm „călcat în picioare” – sau, așa cum spune el în altă parte – „să-i permitem anihilarea” – pentru a face loc iubirii pure.
Acum, în mod clar, aceasta este o sarcină descurajantă. Chiar și cei convinși că ar merita efortul s-ar putea întreba: cum funcționează exact acest lucru? Cum își transcende cineva sinele? Afirmația cheie a lui Fénelon pe acest front este că aceasta este o sarcină care trebuie neapărat urmărită în etape. Iar cea mai clară și mai succintă relatare a acestuia asupra acestor etape este dată într-una dintre cele mai importante cărți ale sale, „Maximele Sfinților”.
Fénelon a scris „Maxims of the Saints” în 1697, iar cartea a fost condamnată de papalitate. O problemă cheie a fost conceptul de iubire pură, iar Fénelon a căutat să-și demonstreze supunerea față de dogmele bisericești, explicînd modul în care dragostea pură se armonizează cu învățăturile Bisericii: „pentru scopurile noastre Biblia este valoroasă pentru calea pe care o urmează de la iubirea de sine la iubirea pură”.
În introducerea sa, Fénelon prezintă etapele iubirii lui Dumnezeu. Procedînd astfel, el se bazează pe o concepție străveche, cea a scării ascendente a iubirii, o imagine binecunoscută din dialogul lui Platon despre dragoste, „Simpozionul” (cca. 385-370 î.e.n.).
În concepția lui Fénelon, scara are cinci trepte. Cea mai mică este o iubire total interesată de Dumnezeu, în care este iubit numai instrumentul pentru recompensele pe care le poate oferi. Dar această dragoste poate fi purificată în etape. Și în timp, aceste etape duc în sus prin treapta de mijloc („dragostea speranței”, în care iubirea de sine și iubirea divină luptă pentru supremație) la treapta cea mai de sus: „dragostea pură sau caritatea perfectă”, în care Dumnezeu este iubit „fără nici un amestec de frică sau speranță sau motivație interesată de sine”.
Concluzionînd, ne putem întreba: ce înseamnă acest lucru pentru noi?
Trăim într-o epocă seculară și mult mai puțini oameni (decît în vremea lui Fénelon) se «definesc» în termeni de iubire divină. Deci, ce putem spera cu adevărat să învățăm de la un arhiepiscop din secolul al XVII-lea?
Relatarea lui Fénelon despre dragostea de sine ne ajută să vedem limitele sinelui și, în special, modalitățile prin care iubirea de sine ne torturează, evitînd flăcările unei obsesii nesănătoase cu „respect, considerație și stimă”.
El arată clar că această obsesie are costuri morale și politice uriașe și ne provoacă pe toți să facem dificila muncă de a afla la ce anume sperăm să ajungem odată ce am lăsat sinele în urmă.
Geo Alupoae,
Critic de teatru și impresar la Teatrul ”Matei Vișniec”
