Cu siguranţă premiile Academiei Americane de Film pe care le-a luat Peter Farrelly cu acest scenariu au fost „aproape” pe nepregătite de vreme ce era nominalizat, totuşi nu poate spune nimeni că au fost chiar o surpriză, căci Globurile de Aur şi Premiul Bafta dăduseră deja trendul cu privire la acest Green Book pe care îl puteți vedea acum pe HBO.
Cu ce a cucerit însă pînă la urmă acest film? Cu simplitatea poveştii – care este una adevărată – şi cu jocul şi chimia protagoniştilor care au valorificat acest scenariu clean-cut de road movie clasic plasat în perioada anilor ´60, în care rasismul şi prejudecăţile aferente au atins un vîrf. Şi deşi pare aproape ireală, întîlnirea dintre pianistul de culoare şi bodyguardul de origine italiană este una de excepţie, căci nu doar se transformă într-o relaţie de prietenie care a durat pînă la moartea celor doi (în 2013, la doar cîteva luni distanţă!), dar a marcat şi o schimbare majoră a vieţilor lor – pe unul scăpîndu-l de singurătate şi făcîndu-l conştient de lucrurile care dau sens existenţei, pe celălalt upgradîndu-l cu totul printr-un switch radical al vieţii. Căci mardeiaşul italian cu inima de aur a ajuns actor după turneul cu Dr. Shirley (a debutat în The Godfather şi a jucat apoi în Goodfellas şi The Sopranos), deşi familia acestuia din urmă neagă relaţia pe care ar fi avut-o cei doi, considerînd-o ca şi tot filmul ca fiind „o ruşine”. Cum însă pelicula este co-scrisă de Nick Vallelonga, lucrurile sînt undeva in between, ceea ce ne rămîne fiind creaţia cinematografică în sine, una notabilă, căci este, fără volute şi flick flack-uri, o poveste simplă şi emoționantă. Şi cred că tocmai asta au apreciat juraţii americani, felul în care regizorul construieşte filmul cu mijloace minime, punctînd decisiv cu personajul interpretat de Viggo Mortensen căruia trebuie să îi atribuim tot meritul pentru comicul prezent în acest scenariu, în timp ce Mahershala Ali (pe care l-am văzut de curînd şi în Alita) îl potenţează cu prestaţia lui preţioasă şi uimitoare în rolul muzicianului Don Shirley. Tot acest personaj este şi cel care aduce tuşele dramatice, problemele nerezolvate de viaţă şi asumare a propriei identități făcîndu-l neprietenos şi singuratic. Carapacea este spartă de bonomia şi caracterul lui Toni Lip Vallelonga, care ne apare (nu ştim cît de romanţat prezentat de fiul co-scenarist) ca un personaj pozitiv în pofida faptului că era un mardeiaş fără cultură, dar cu un suflet mare.
Şi cred că avem nevoie de filme de acestea – cu o energie benignă – care să fie povești puternice care nu au nevoie de cine ştie ce artificii pentru a trăi pe ecran, de personaje care reuşesc să iasă din crize ale existenţei lor prin întîlnirea cu semeni evoluaţi spiritual. Căci evoluţia spirituală înseamnă şi un status din care să poţi vedea şi alege mereu binele, știința de a te bucura de viaţă şi de a împărtăși zîmbetele cu lumea din jur, puterea de a vedea adevărul şi de a începe să-l trăieşti. Iar asta nu are legătură nici cu cultura, nici cu talentul, ba aş spune că este cu atît mai uimitor genul acesta de abordare a vieții cu cît personajul este mai ignorant.
Green Book este dincolo de un road movie un film al acceptării şi al evoluției, pe de-o parte a propriei identităţi pentru muzicianul negru şi de cealaltă a ieşirii de sub incidenţa prejudecăţilor rasiale pentru bodyguardul de origine italiană. Ei se asistă pe acest parcurs, fiecare dîndu-i celuilalt suportul care să îl susţină într-o poveste care, chiar dacă nu e pe de-a-ntregul reală, este cu siguranță verosimilă.
Iar Peter Farrelly se poate felicita pentru toate deciziile luate cu privire la acest film (de la co-producție, casting, script, coloana sonoră etc.) care îl reconfirmă după precedentele lui succese: cele două Dumb & Dumber, Me, Myself & Irene, Shallow Hall sau There’s Something About Mary – toate comedii – aşa că acum, explorînd interesant şi convingător alt registru stilistic, pare să fi trecut într-o altă etapă a evoluţiei lui profesionale.
Michaela Platon
Jurnalist de film
