MARK FORSYTH are 43 de ani şi este jurnalist şi scriitor britanic specializat în etimologia şi istoria limbii engleze. Are la activ șase volume de succes dintre care unul a apărut în traducere românească (vioi realizată de Cristian Fulaș) la Editura Polirom, în 2018.
Titlul este provocator iar tema incitantă: „Scurtă istorie a beției. Cum, de ce, unde și cînd s-au îmbătat oamenii, din Epoca de Piatră pînă în prezent”.
Premisa cărții: beţia e aproape universală.
Cam orice cultură din lume are băutură. Singurele care nu s-au dovedit prea interesate – America de Nord şi Australia – au fost colonizate de băutori. Şi, de fiecare dată şi în fiecare loc, beţia e un lucru diferit.
E o sărbătorire, un ritual, o scuză pentru a lovi oameni, un mod de a lua decizii sau de a încheia contracte şi o mie de alte practici stranii. Cînd vechii perşi aveau de luat o decizie politică importantă, dezbăteau problema de două ori: o dată beţi, o dată treji. Dacă ajungeau la aceeaşi concluzie de fiecare dată, acţionau.
Acesta e subiectul cărţii lui Mark Forsyth. Nu e despre alcool în sine, e despre beţie: despre capcanele şi zeii ei. De la Ninkasi, zeiţa sumeriană a berii, la cei 400 de iepuri beţivi din Mexic.
De-a lungul celei mai mari părţi a istoriei cunoscute, liderii politici au fost înmormîntaţi cu toate cele necesare unei beţii crîncene post-mortem.
Aşa s-a întîmplat cu regele Midas, în Egiptul protodinastic, cu şamanii din China antică şi, cum naiba altfel, cu vikingii. Chiar şi celor care au încetat de mult să respire le place să se machească din cînd în cînd – întrebaţi-i pe cei din tribul Tiriki din Kenya, care merg şi varsă bere pe mormintele strămoşilor, pentru orice eventualitate.
De exemplu, cum se îmbătau sumerienii? Să zicem că sîntem călători în timp şi am ajuns în oraşul Ur din sudul Irakului prin anul 2000 î.Hr. Ei bine, aflăm că pe atunci, cîrciumile erau întotdeauna proprietatea femeilor.
Ni se sugerează acest lucru în „Lista Regilor Sumerieni”, care e o enumerare a regilor semilegendari ai Mesopotamiei. Pe listă se află o singură regină: Kuababa, cîrciumăreasa care a condus cetatea Kiş o sută de ani (am zis că era semilegendară). Era logic ca femeile să fie cîrciumărese, pentru că fabricarea berii era o treabă casnică, era muncă istovitoare de femeie. Faptul că tavernele erau în proprietatea femeilor e confirmat mult mai precis de Codul lui Hammurabi.
Un proverb sumerian spune: „Palatul nu se poate feri de pustiu. O barcă nu se poate feri de stufăriş. Un om născut liber nu se poate feri de munca silnică. O fiică de rege nu se poate feri de cîrciumă”.
Nu e foarte clar ce vrea să spună proverbul, dar pare să fie ceva de genul „lucrurile sfîrşesc întotdeauna unde nu trebuie”.
La egipteni, băutura însemna sex şi totodată sexul însemna băutură. Iar ambele mergeau de minune cu muzica. Cîteodată, femeia e cea care-l îmbată pe bărbat, pentru că egiptencelor le plăcea să bea mult. Se bucurau de o egalitate de gen teribil de modernă cînd venea vorba de beţie.
Dacă epocile traversate de autor la început par îmbibate cu bere, ei bine, cînd ajungem pe tărîm elen, lucrurile se schimbă. Grecii nu beau bere, ci vin; dar îl diluau într-o proporţie de două sau trei părţi apă la o parte vin, ceea ce-l făcea aproape la fel de slab ca berea.
Perşii beau bere; asta-i făcea barbari.
Tracii beau vin nediluat; asta-i făcea barbari. Doar grecii ştiau să bea, în opinia grecilor.
Dată fiind înclinaţia grecilor de a-i persifla pe cei care îndrăzneau să fie nongreci, e puţin surprinzător că despre zeul vinului din religia lor, Dionysos, se spunea în general că era străin. Se născuse pe muntele Nisa, care era fie în Etiopia, fie în Arabia, uneori chiar în India, şi venise în Grecia din Orient cu o hoardă de animale exotice şi oameni care dansau şi centauri şi alte creaturi mitice.
Spartanii, care erau nişte afurisiţi, îşi forţau sclavii să se îmbete în faţa copiilor, pentru a descuraja ideea. Atenienii, ceva mai puţin sadici, au preferat să filosofeze cu privire la măsura exactă în care era bine să te îmbeţi şi cum trebuia să te porţi la beţie.
Platon, mai exact, spune că să te îmbeţi e ca şi cum ai merge la sală: prima dată cînd o faci te vei simţi rău şi vei avea dureri. Dar repetiţia e mama învăţăturii.
Dacă poţi să bei mult şi să te porţi în continuare decent, atunci eşti bărbatul ideal. Dacă poţi face asta în compania altora, atunci arăţi lumii că eşti un bărbat ideal pentru că dai dovadă de marea virtute a stăpînirii de sine chiar şi sub influenţa alcoolului.
În esenţă, Platon credea că, dacă poţi avea încredere într-un om cînd e beat, poţi avea încredere în el oricînd.
Cartea ne poartă apoi prin Evul Mediu, Orientul Mijlociu, ne oferă spre degustare mostre din cultul beției la vikingi, la azteci și australieni.
Trecînd Oceanul, oprindu-ne la anul 1797, aflăm că cea mai mare distilerie din America producea 50.000 de litri de whisky pe an. Proprietarul ei era marele distilator al Americii începuturilor, un bărbat pe nume George Washington. Înainte de a deveni un magnat al whisky-ului, el făcuse oareşce carieră în politică şi chiar în armată. Nu zăbovim mult asupra acestor lucruri. Pe scurt, în politică Washington candidase şi pierduse. Apoi a candidat iar şi a oferit băutură gratis electoratului. De această dată a cîştigat.
Și dacă ar fi să legăm un fir politic între America și Rusia, ei bine să ne amintim că în 1914 ţarul Nicolae al II-lea a interzis vînzarea vodcii pe tot teritoriul Rusiei. Patru ani mai târziu, în 1918, el împreună cu toată familia au fost executaţi într-o pivniţă din Ekaterinburg. Aceste două fapte nu sînt fără legătură. Mark Forsyth analizează această legătură cu documentele epocii.
Putem urmări raţionamentul țarului Nicolae, care comporta două laturi evidente. Pe de o parte, tocmai începea Primul Război Mondial, iar soldaţii ruşi cam pierdeau războaiele de o vreme, nu în ultimul rînd din cauză că erau beţi morţi. Pe de altă parte, un sfert din veniturile totale ale statului proveneau din taxele pe alcool şi în general nu e o idee bună să-ţi tai brusc sursele de venit tocmai cînd intri într-un război.
La celălalt capăt al istoriei ruseşti, în anul 987 d. Hr., Vladimir cel Mare, conducătorul noului cnezat, a invitat la curtea sa trimişi ai marilor religii ca să poată alege una pentru poporul său.
Pe evrei i-a trimis acasă cînd a aflat că nu aveau o ţară a lor. Musulmanii i-au stîrnit interesul cînd au descris plăcerile carnale ale paradisului (lui Vladimir îi „plăceau femeile şi desfătarea”). Dar cînd i-au spus că religia lor interzicea alcoolul, s-a comportat ca un conducător cu scaun la cap.
„Băutura”, spunea el, „e bucuria ruşilor. Nu putem exista fără această plăcere”. Aşa că Rusia a devenit creştină. Povestea e mai credibilă decît sună. Să inviţi ambasadori ai religiilor, apoi să alegi o religie pentru poporul tău era o practică destul de frecventă la acea vreme. Povestea a fost consemnată doar un secol mai târziu în „Cronica lui Nestor”, sursa cea mai credibilă pentru istoria începuturilor Rusiei.
Autorul tranzitează și alte perioade istorice pentru a ne invita să reflectăm la darul sau blestemul beției.
Mai precis, ne toarnă date și legende care să ne facă, într-un fel, să ne poziționăm de o anumită parte a paharului. Spor la citit!
Geo Alupoae
Critic de teatru şi impresar la Teatrul „Matei Vişniec”
