Doctor în psihologie, cercetător și cadru didactic la diverse universități din București, dar și din străinătate, Aurora Liiceanu este un bine cunoscut autor, citit cu interes de un lectorat variat ca vîrstă. Amintesc doar „Rănile memoriei. Nucșoara și rezistența din munți”, „Patru femei, patru povești”, ”Soacre și nurori. La cine este cheia?”, „Așteptarea Penelopei”, toate acestea fiind publicate în seria de autor de la Editura Polirom.
Cartea pe care vreau să o semnalez acum are o țintă și un subiect aparte: ca specialist psiholog, dar și ca persoană empatică, de o înaltă calitate culturală, Aurora Liiceanu meditează asupra traumei pierderii, cu tot corolarul de suferințe implicate. În acest scop își alege drept cazuri de studiu trei scriitori contemporani și un personaj de roman: Julian Barnes (autorul britanic tradus și la noi), Joan Didion (jurnalistă americană), Joyce Carol Oates (scriitoarea considerată de mulți drept una dintre cele mai proeminente voci feminine ale Statelor Unite) și Fermina Daza, frumoasa femeie matură din romanul „Dragostea în vremea holerei” de Gabriel Garcia Marquez.
Cele nouă capitole trec în revistă experiența pierderii în toate etapele acesteia. Așadar, „Prima confruntare cu realitatea” analizează momentul dureros cînd fiecare dintre acești subiecți află vestea morții partenerului de viață. Pentru Oates, moartea soțului la spital; personajul fictiv Fermina Diaz se află în casă cînd soțul ei mai vîrstnic, în urma unui accident banal, își pierde viața; Joan Didion caută în evenimentele mondene o cale de a scăpa de vinovăția de a nu-i fi fost alături soțului în ultimele clipe de viață. Cît despre Julian Barnes, acesta era „lucid, controlat, rațional. Nimic nu o putea salva, iar el încerca să se umple de tot ce era prezența ei, așa cum era, știind că în curînd ea nu va mai fi, că va rămîne singur”.
„Traiul împreună și experiențele comune” constituie una din axele cimentării cuplului: ”Multe experiențe și acțiuni comune trăite de-a lungul anilor trec ușor, detaliile sînt uitate, dar rămîne în amintire ritualul lor, uneori neschimbat. Se împart frecvent sarcini care devin obiceiuri, așa cum vedem adesea în cărțile unde este descris micul dejun, pe care soții îl iau împreună, cu ceai, ouă fierte și pîine prăjită”. (p. 66) În toate cazurile analizate în acest eseu, amintirile persistă, chiar dacă ele nu mai au forța de la început. Persoana care pierde pe cineva drag, constată autoarea, „realizează chiar de la început că nu va mai fi aceeași și acest sentiment se instalează odată cu singurătatea”. (p. 76)
Cît despre diversele strategii pentru a face față suferinței, fiecare persoană încearcă, în felul ei, să lupte cu pierderea. Fiind vorba despre iubiri fuzionale, cazurile sînt oarecum diferite: Julian Barnes este pesimist în ceea ce privește suferința lui, Joan Didion realizează că nu va reuși niciodată să se vindece complet. Alte tipuri de strategii cunoscute de specialiști și practicate de oameni în lupta cu pierderea: rugăciunea, socializarea, sau – de multe ori – compania unui animal, care „alină singurătatea și schimbă chiar și stilul de viață.”
Noua identitate de după traumă este văzută de Aurora Liiceanu și prin prisma gîndirii magice și a memoriei tranzacționale. Ea avansează ideea, cunoscută de altfel, a unei memorii comune a cuplului, după cum se stipulează în studiile lui Daniel Wegner: „…atunci cînd partenerii se cunosc bine, între ei se creează un sistem tacit de memorie comună, un sistem de memorie tranzacțională. Ea se bazează pe faptul că fiecare partener știe care dintre ei este cel mai indicat să memoreze anumite lucruri”. (p. 131) Gîndirea magică, fenomen studiat de antropologi, filosofie și psihologie, este un alt vector al alinării suferinței. Raționalul și iraționalul fuzionează alchimic, aș zice, și nu este de mirare dacă, bunăoară, „Joan Didion păstra pantofii soțului ei, evident, un gînd magic, deși știa că el nu se va mai întoarce”. (p. 144)
„Trebuie să învățăm să dansăm șchiopi”, așa cum spune o altă scriitoare (Anne Lamott), ultimul capitol al cărții, propune o concluzie nici optimistă, nici pesimistă. Apelînd la studiile de specialitate, dar și la concepte precum reziliența, Aurora Liiceanu face referire la acea „kintsugi”, arta japoneză de a lipi cioburile unui vas prețios, recompunînd un întreg. Această inspirată metaforă conduce la ideea că vindecarea este posibilă, cu răbdare, cu empatie, practicînd, ca și poporul din țara de la Soare-răsare, „arta cicatrizărilor prețioase”.
Oricine a pierdut la un moment dat pe cineva drag (partener de viață, părinte, copil, rude). De aceea, consider că lectura acestei minunate cărți a Aurorei Liiceanu va fi pentru mulți un prilej de reflecție și o cale de a afla adevăruri pe care nici măcar nu le bănuia. Elena-Brândușa STEICIUC
