Să facem cunoştinţă cu Alin Găleată: „M-am născut în Suceava, de Ziua Crucii, pe 14 septembrie 1974. Sînt absolvent de psihologie și am un master în semiotica limbajului în mass-media și publicitate. Tata, Mihai, e pensionar, iar mama, Paraschiva, mă veghează de Sus, alături de îngeri”.
Alin este unul dintre cei activi purtători de cuvînt ai instituţiilor sucevene. Iar misiunea sa nu este deloc uşoară, pentru că reprezintă una dintre cele mai muncite, dar în acelaşi timp şi apreciate instituţii: Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „Bucovina”.
Jupânu’: Cînd erai mic te jucai cu maşinuţa de pompieri?
Alin Găleată: Din păcate, cînd eram mic, nu am avut nici o mașinuță de pompieri… Dar, din fericire, tatăl meu era șeful unei formații civile de pompieri și aveam acces direct la autospecialele adevărate. Practic, mi-am petrecut copilăria printre mașini de pompieri, motopompe și tot felul de accesorii pompieristice.
Te-ai gîndit vreodată să te faci fotbalist, medic, cosmonaut sau altceva?
Culmea, avînd în vedere meseria tatei, nu am visat și nici nu m-am gîndit vreodată în copilărie că voi ajunge pompier. O carte, „Doi căpitani”, scrisă de Veniamin Kaverin, mi-a marcat copilăria și m-a făcut să-mi doresc să devin pilot de avion. Din păcate, așa cum ni se întîmplă, probabil, tuturor, a rămas doar un vis al copilăriei… Faptul că amețeam foarte repede, chiar și cînd mă dădeam în scrînciob „pînă la bară” (generația mea știe ce înseamnă) m-a făcut să înțeleg că nu voi pilota niciodată. Apoi, pe la sfîrșitul clasei a VIII-a, datorită altor cărți (citeam foarte, foarte mult), mi-am dat seama că îmi place istoria și am luat decizia că mă voi „face” profesor de istorie. Evident, și această variantă a picat, iar drumul meu până la „pompieri” avea să fie unul destul de lung și divers. Însă, după ce voi pune casca de pompieri în cui, la pensie, dacă va mai fi posibil, poate îmi voi urma și visul de a ajunge la catedră.
Părinţii tăi ce şi-au dorit să devii?
Îmi amintesc de faptul că mama își dorea să ajung medic. Tata, mai pragmatic, voia doar o „meserie” care să-mi asigure viitorul, să fiu la „casa mea”.
Cum ai ajuns să lucrezi în presă şi care este cea mai frumoasă amintire pe care o ai de pe vremea cînd erai la cotidianul sucevean AS?
Deși am cochetat cu presa o perioadă scurtă de timp, nu am lucrat niciodată ca jurnalist în adevăratul sens al cuvântului. Am fost întîi DJ la postul de Radio Nord 22, după care am plecat în armată. La întoarcere, postul de radio era desființat și m-am îndreptat spre cotidianul „AS”, sperînd într-o reinventare a mea. M-am angajat acolo în compartimentul tehnic, unde culegeam textele ziariștilor, pentru a fi prelucrate în macheta cotidianului. Am lucrat cu jurnaliști celebri și îi invidiam pentru munca lor. Eram o echipă și mă bucuram de clipele cînd totul mergea bine. Ca orice minune, a ținut foarte puțin, pentru că publicația nu a adus managerilor profitul scontat. Au urmat restructurări, iar o parte din echipă a plecat, printre cei care au fost nevoiți să plece de pe corabie atunci numărîndu-mă și eu.
Ziariştii de pe vremea ta erau mai buni sau mai răi decît cei de-acum, pe care-i cunoşti foarte bine în calitatea ta de purtător de cuvînt al ISU „Bucovina” Suceava?
Nu vreau să compar ziariștii de „ieri” și de „azi”, pentru că ar trebui să facem o analiză foarte complexă a societății, din ambele perioade. Societatea de astăzi este rezultatul cererilor de pe piața de consum și a schimbărilor care au survenit în timp, mai mult sau mai puțin, pînă la nivel de individ. Trăim vremuri triste în ceea ce privește relațiile interumane și cred că fiecare dintre noi ar trebui să facem o analiză a propriei conștiințe. Să vedem unde am greșit și cum am ajuns într-o perioadă în care dezbinarea e o armă eficientă, mercenariatul e la modă, ura e mai prezentă ca nicicînd, anormalul e firesc, miștocăreala e un mod de viață, credința strămoșească, aceeași de două milenii, dintr-o dată s-a învechit, iar superficialul se întinde ca o plagă, tinzînd să pună stăpînire pe toate domeniile. Cred că uităm că sîntem oameni supuși, mai bine spus predispuși greșelilor. Uităm să mai fim oameni. Și ne lăsăm duși de „tăvălug”. Și cel mai grav e că uităm, pur și simplu, să trăim. Și ne complicăm viața inutil cu probleme inventate, care ne ocupă tot timpul și se hrănesc, la propriu, cu sănătatea noastră. Doar cînd ne întâlnim pe la înmormîntări, ne dăm seama cît de firavi sîntem. Și cît de trecători prin această viață, ca praful în vînt… Dar, cum ne stă în fire, mergem la „parastas”, petrecem, și apoi uităm… Din nou… Uitarea e rețeta cea mai la îndemînă, apropo de superficialitate, pentru a ne trata cu ne-simțire. Însă, în ciuda celor înșirate mai sus, sînt un tip optimist și prefer să fiu unul dintre naivii care cred cu tărie că se mai poate face ceva pentru a schimba această stare. Binele ne privește pe fiecare în parte, ca indivizi. Și sîntem datori, indiferent de crezul fiecăruia, să luptăm pentru un bine comun. Să lăsăm în pace capra vecinului și să învățăm să iertăm. Să fim mai îngăduitori și mai încrezători în semeni. Să luăm partea cea bună și să ajutăm, în loc să criticăm. Dar pentru asta trebuie să ne „învechim” și să profităm de moștenirea lăsată de înaintași, respectiv înțelepciunea bătrînilor noștri, dar mai ales să ne întoarcem la credința strămoșească, care pare învechită doar dacă n-o pui în practică și îți dai cu părerea ca despre „viața pe Marte”.
După „AS” ce a urmat?
După perioada „AS” m-am reinventat. Din nou. Și am ajuns la cea mai cunoscută firmă de IT din Suceava și chiar din țară din acea vreme, la Assist Software. Am făcut grafică publicitară, am machetat reviste, am colantat mașini, instituții și magazine, am conceput sigle și am trecut cam prin tot ce înseamnă producție publicitară timp de şapte ani de zile. Cînd am auzit prima oară că se fac angajări la pompieri, și cineva chiar mi-a recomandat să particip la examen, pur și simplu am pufnit: „Eu! La pompieri… No way!”. În timp, m-am interesat ce însemna ca atribuții postul de la „informare și relații publice” și mi-am dat seama că m-ar prinde. Printre altele, aveam de făcut macheta revistei pompierilor, materiale preventive, pliante, relaționam cu jurnaliștii, lucru pe care l-am mai făcut (chiar dacă nu de pe acele poziții), totul se potrivea, cumva… Una peste alta, am ajuns la pompieri, pe postul din Compartimentul Informare și Relații Publice. Cu excepția perioadei 2012-2013, cînd am fost transferat în interesul serviciului în aparatul central al Ministerului Afacerilor Interne, sînt 12 ani de cînd reprezint Inspectoratul pentru Situații de Urgență „Bucovina” al județului Suceava. Și cînd rostesc numele complet al instituției o fac cu emoție și cu tremur în glas, pentru că înseamnă foarte mult pentru mine și mă simt privilegiat. Să îi reprezint pe toți acești salvatori e o povară doar atunci cînd mă gîndesc că poate nu fac totul pentru a le promova activitățile așa după cum merită.
Meseria de pompier este alegerea corectă pentru tine?
Indiferent în ce domeniu am lucrat în cariera mea, în radio, la ziar, producție publicitară sau pompieri, mi-a plăcut să-mi fac datoria, să mă implic și să conștientizez că „semnătura” mea înseamnă respect, în primul rînd, față de mine. Am lăsat loc de „bună ziua” în toate locurile enumerate mai sus, iar cu foștii colegi sau angajatori am păstrat relații foarte bune. Momentul cînd am ajuns la pompieri îl pun pe seama faptului că „nimic nu e întîmplător în lumea asta”. Acesta e Crezul meu, pe care îl urmez de ceva vreme. Cu siguranță m-aș fi descurcat și ca pilot de avion, ori ca medic, pentru că sînt un om care se gîndește întîi la cei de lîngă dînsul, apoi la el. Sînt fericit cînd citesc fericirea în ochii aproapelui. Sînt împlinit cînd îmi strâng familia în brațe și o simt aproape. Mă hrănesc cu aceste ingrediente și de aceea, poate, am trecut mai ușor prin momentele dificile din viață. Una peste alta, mă simt ca peștele în apă aici și nu îmi doresc nici o schimbare, preferînd să fiu alături de camarazii mei în toate momentele, atît în cele dificile, cît și în cele de bucurie și de satisfacție profesională.
Care a fost cel mai dificil moment al carierei tale de pompier?
Au fost mai multe momente de cumpănă în cariera mea de pompier, dar dacă stau bine și mă gândesc, cele care m-au marcat au fost intervențiile la situații de urgență în care au fost implicați copii. Fie că au murit în accidente de mașină, fie că i-am găsit înecați, după lungi și disperate căutări, și nu în cele din urmă, atunci cînd au căzut pradă incendiilor. Costel, un puști de 6 ani, ale cărui rămășițe le-am găsit chiar eu după un incendiu devastator, la Putna, este unul dintre copiii pe care-i păstrez veșnic în amintiri. Pentru el am scris una dintre multele povești adevărate de pe „frontul incandescent”, pe care le-am publicat în revistele de specialitate ale Ministerului Afacerilor Interne cu titlul „Îngeri fără voie”. Pentru sufletul acestor îngerași mă rog și pentru ei îmi îmbrățișez, parcă, și mai mult propriii copii ori de cîte ori am ocazia. Iar cînd mărturisesc asta, sînt convins că vorbesc în numele tuturor pompierilor din lume.
Tinerii care doresc să îmbrace haina de pompier ce calităţi trebuie să îndeplinească, ce trebuie să facă pentru asta şi la ce trebuie să se aştepte?
Un avantaj enorm pentru tinerii care vor să devină pompieri ar fi „cei 7 ani de-acasă”. Pornind de aici, toate sînt posibile, pentru că nimeni nu s-a născut învățat. Condimentăm cu o doză de curaj, una de responsabilitate și multă iubire față de semeni, iar meniul va fi completat de dascăli și instructori, cu priceperea și experiența lor. Cum spuneam, oricine poate fi erou, cu condiția să-și dorească cu toată ființa. Aici nu există „nu pot”, doar „nu vreau”. Avem Facultatea de Pompieri din cadrul Academiei de Poliție „Alexandru Ioan Cuza” București, unde anul acesta, pentru prima oară, pot candida pentru școala de ofițeri de pompieri atît băieți, cît și fete. La fel și în cazul Școlii de Subofițeri de Pompieri și Protecție Civilă „Pavel Zăgănescu” Boldești (Prahova), atît fete, cît și băieți, se pot înscrie pentru un viitor loc în familia pompierilor. Nimic nu e mai frumos decît sentimentul pe care îl ai atunci cînd salvezi o viață! Aceasta este așteptarea, acesta este crezul pe care trebuie să-l urmeze cei care vor să devină pompieri. Și dacă vor crede cu adevărat că asta își doresc, vor depăși toate obstacolele și greutățile pe care, evident, le vor întîmpina pe parcurs. Pentru că, în general, fără greutățile și ispitele de tot felul, nu am prețui cum se cuvine darul cel mai de preț pe care îl avem: VIAȚA.
