Este toamnă și este sezonul ciupercilor. Foarte multă lume colindă pădurile din județ în căutare de bureți pe care mai apoi îi consumă sau îi conservă pentru iarnă. Există și riscuri, însă, chiar și pentru cei experimentați: în doar două săptămîni, peste 40 de persoane au ajuns la Spitalul Clinic Județean Suceava după ce s-au intoxicat cu ciuperci. Alții, colindînd pădurile, au suferit diferite accidente ori s-au rătăcit. Într-o emisiune la Radio Top, jurnalistul și scriitorul Neculai Roșca a vorbit despre această activitate de toamnă pe care o desfășoară și el încă de cînd era copil:
”Un adevărat <burețar> știe ce burete să aleagă dacă merge în pădure, nu?!, <după bureți și surcele>, vorba lui Zaharia Stancu, știe ce fel de bureți să aleagă, ca să nu existe nici un risc de intoxicație. Cît despre rătăcirile acestea… am văzut cîteva cazuri și unul interesant, un sucevean, pare-mi-se, s-a dus cu doamna pe undeva în vizită la niște rude, iar doamna i-a zis: <Măi, pînă vizitez eu rudele, ia urcă-te prin pădure, pe aici>. L-a trimis doamna după bureți. <Fă-te util!> (rîde). S-a rătăcit omul, pînă la urmă. Se descărcase și bateria… Alt caz a fost, nu știu, pe undeva pe la Mitocu Dragomirnei, cu unul pe care l-au găsit a doua zi, după căutări asidue pe timp de noapte… El era pe undeva, ieșit la lumină… ce știu din comunicatul de presă, n-am făcut o investigație prea adîncă.
Cît privește intoxicațiile, au fost cîteva cazuri, într-adevăr, nu știu ce să vă spun, eu mi-am trăit copilăria și prima tinerețe pe undeva prin munți, pe Remezău, și am pretenția că cunosc bureții care sînt buni și care nu sînt buni. Nu sînt foarte mulți bureți care sînt comestibili, din punctul nostru de vedere, a celor de acolo, dar știu că alții, de prin cele sate, da, mai mănîncă și ciuperci dintr-astea în care noi dădeam cu șutul cînd umblam prin pădure. Sigur, probabil că se pot mînca și hribii ăia <țigănești>. Numai că trebuie fierți de mai multe ori, ca sa iasă otrava aceea din ei. Nu știu, nu am auzit să facă cineva tocăniță din ciuperca aia, cum se cheamă, <pălăria șarpelui>, nu?! Bureți de gîză le spunem noi. Din ăia chiar nu am văzut pe nimeni să mănînce și nici la piață nu am văzut scoși încă… Dar am văzut hribi dintr-ăștia, cum zicem noi, <țigănești>, pe care noi îi ocolim, sigur că nici măcar nu-i culegem, ca din greșeală, să-i punem lîngă alții și să treacă toxinele. Am învățat asta de la strămoși. Astea sînt lucruri cu care aproape că te-ai născut… Culegeam tot așa… erau ani foarte buni dacă erau ploi intense în perioada de toamnă și erau ani secetoși cînd nu prea se făceau bureți. Dar acum avem încălzirea globală, atunci nu aveam explicații. Atunci era doar o încălzire locală: <Măi, n-a plouat, nu s-au făcut bureți!>. Acum sînt, nu ne putem plînge, Doamne ferește! Un an bogat în bureți ca ăsta n-a mai fost de vreo doi-trei ani.
Bureții culeși erau și pentru conservat și pentru mîncat pe loc. Prima dată mănînci un hrib proaspăt, e una… și după aia îi puneai pe iarnă. Îi făceam cu smîntînă și mămăligă și cu mujdei. Smîntîna nu lipsea din nici o gospodărie, pentru că nu lipseau vitele și vitele produc lapte, laptele produce smîntînă și smîntîna se folosește… Era o economie de asta agricolă de subzistență la vremea aceea. La conservat, nu prea erau congelatoare, se puneau cu sare în borcane, în cămară. Se puneau cu sare sau se uscau. Aveam, acolo, sus pe Remezău, un șopron dintr-ăsta cu un acoperiș într-o pantă mai mică, cumva, și acolo cîteva ziare, întindeam pe draniță și puneam bureții în bătaia soarelui, se uscau, după aia într-un sac și cînd aveai nevoie să faci bureți luai cîte un pumn.
În felul ăla se conservau, să spunem, și merele, merele uscate, da, și pe timp de iarnă făceam must. Un fel de suc. Vin de mere am făcut, dar după un timp, așa, după ce m-am maturizat și după ce am aflat că se poate face. Nu se făcea pe la noi vin de mere sau se făcuse mai înainte, pentru că am găsit o presă pentru a extrage sucul de mere pe la un moșneag de acolo, prin vecini, și într-un an, cînd cei de la IFA, unde încă lucram la dezafectare, după 1990, am fost trimiși în șomaj, cînd nu veniseră banii ăia promiși de Petre Roman ca să dezafectăm spațiul unde acum este Iulius Mall. S-a desființat industria energofagă și poluatoare. Și în perioada aceea, pentru că a dat Doamne-Doamne un an bogat în mere și am o livadă frumoasă acasă, am zis să facem și vin de mere. A ieșit cumva, dar, mă rog… Rachiu de mere, da. Iese mai puțin decît rachiul din prune, dar iese…
Strugurii <s-au inventat> pe Remezău odată cu Colectivizarea sau mai încoace. Cînd au încercat oamenii să iasă din sat au aflat că sînt și struguri. Sînt struguri, sînt ardei, ca putnenii, știți?! La Putna, mult după Colectivizare, s-a ajuns cu ardeii și nu știu cum putnenii au preluat în cultura lor, ca să vedeți ce înseamnă aici interferențe culturale, au făcut de așa manieră încît mîncarea tradițională a putnenilor de hram, de Sfînta Maria, în epoca contemporană, sînt ardeii umpluți. Mîncarea tradițională de hram la Putna. La Putna sînt conuri de brad, mai sînt bureți, ardei mai puțin, pînă prin ani 50′-60′. Cartofi, mă rog, cît se mai făceau pe margine, restul bureți, asta e baza, cred. Trebuie făcută o investigație: <Oare ce mîncau putnenii pînă la descoperirea ardeilor?> (rîde).
Așa cum citim și noi pe undeva, descoperi pe rețelele de socializare, e cîte unul și zice <Bă, voi știți că Ștefan cel Mare n-a mîncat mămăligă?>… au descoperit America. Și mulți cu gura căscată: <Cum adică? Mămăliga e mîncare tradițională!>. Și atunci, el, atoatecunoscătorul, spune că mămăliga se face din păpușoi și păpușoiul a fost adus în Europa din America, după ce America a fost descoperită de Columb. Deci, Ștefan cel Mare nu a mîncat mămăligă, logic! Și: <Da, mă, să știi, uite așa e!>… Cred că se făcea mămăligă din mei, din alte… Tot mămăligă îi spunea. Dar numai că nu era mămăliga ca în accepțiunea noastră de acum, mămăligă care nu se mai cheamă mămăligă, se cheamă polenta, poftim. Așa cum sfecla nu se mai cheamă sfeclă, se cheamă mangold… Da, și multe altele…
Apropo de mîncare, glumesc pe rețelele de socializare și mi-am adus aminte, fiecare cu nostalgiile lui, că <Ce bine era pe timpul conducătorului cel mai iubit!>, că a fost cel mai mare conducător Ceaușescu, și mi-am amintit și eu că am făcut armata pe timpul acela, și zicea cineva: <Băi, nu știu alții cum sînt, dar eu de exemplu, în armată, pe vremea celui mai tare conducător, aproape în fiecare seară mîncam <risotto> și <paste penne con formaggi>. Dar noi le spuneam mai simplu la mîncărurile astea: adică <balastru> și <conducte>. Ne băteam joc… (rîde). <Balastru> era orez cu pietre și <conductele> erau macaroanele alea cu niște brînză pe deasupra. Cu urme de brînză. Nu era <con formaggi>?! Era…”.
