Există săptămâni în care politica produce evenimente, dar nu a fost cazul în Săptămâna Mare, pentru că și politicienilor noștri le place mielul. Și pasca. Mai există în schimb uneori săptămâni care produc revelații. Ultima săptămână a fost din a doua categorie: nu ne-a arătat doar ce se întâmplă, ci cum reacționăm. Sau, mai exact, cum și cât de repede reacționăm fără să mai gândim critic și rațional, mai ales când atmosfera este una propice.
-
-
-
Ungaria – iubirea care a dispărut peste noapte
-
-
Alegerile din Ungaria au produs o ruptură de atmosferă: entuziasm în tabăra proeuropeană și o tăcere apăsată în cea suveranistă. Paradoxal, aceiași oameni care ani la rând au cultivat un reflex antimaghiar au reușit, fără niciun efort aparent, să-l transforme pe Viktor Orbán într-un model. În mod istoric, pentru unii dintre suveraniști, ungurii erau problema noastră cea mai mare (vezi incidentele de la Valea Uzului), dar, paradoxal, Orbán era soluția. Până când n-a mai fost.
Odată cu ascensiunea lui Péter Magyar, fragila lor busolă ideologică s-a dereglat din nou. Pentru că nu mai e clar ce trebuie admirat și ce trebuie respins. Nu este o contradicție, ci un colaj halucinant anoetico-oximoronic: foștii antiamericani, actualmente fani MAGA, simpatizanți ai legionarilor interbelici, antisemiți prin vocație, care devin pro-Israel în funcție de Donald Trump, simpatizanți ai Rusiei care invocă suveranitatea selectiv, discursuri care nu se mai leagă între ele decât prin emoție, nicidecum prin logică.
În tabăra proeuropeană, însă, emoția a fost de altă natură. Mulți dintre noi am stat cu sufletul la gură nu doar pentru o victorie a lui Péter Magyar, ci pentru posibilitatea formării unei supermajorități capabile să schimbe Constituția Ungariei, plivind-o de iliberalismele introduse de FIDESZ. Nu doar o alternanță, ci o resetare. Rămâne însă întrebarea dacă această bucurie nu riscă să devină și în Ungaria ceea ce a devenit de atâtea ori și în România: un vot pentru cineva doar pentru că nu este altcineva. Vom trăi și vom vedea…
Victoria partidului Tisza în Ungaria mai pune o problemă, mai subtilă: dacă nu mai este „oaia neagră” a Europei, România pierde un reper convenabil. Ani la rând am arătat mai bine prin comparație. Dacă vecinul se normalizează, nu mai rămâne decât propria noastră performanță. Iar asta e o oglindă mai puțin confortabilă. Riscăm ca prin apariția unui fiu risipitor întors acasă în familia europeană, dacă vom continua cu proverbiala noastră învârtire în jurul cozii, nu să fim criticați, ci ignorați definitiv.
-
-
-
PSD, Nicușor Dan și arta cacealmalei
-
-
În România, spectacolul este ceva mai familiar. Așteptarea datei de 20 aprilie, când Partidul Social Democrat ar urma să decidă dacă rămâne sau nu la guvernare, are mai degrabă valoare teatrală decât politică. Eu cred, fără a-mi aroga veleități de Mafaldă, că PSD nu va renunța la putere și doar simulează din nou că se gândește la asta. Dacă până la un punct îmi era teamă de consecințele economice și politice în context european ale unei ruperi a coaliției de către PSD, aceste amenințări au devenit cumva congruente cu cele ale președintelui Trump.
Sunt extrem de liniștit pentru ca mi-am pus o întrebare cheie: poate un partid eminamente cleptocratic, ai cărui adepți au carnet de membru nu din convingere doctrinară, ci pentru că sunt răsplătiți prin sinecuri și contracte grase cu statul, să renunțe voluntar la căpușarea bugetului? Răspunsul scurt: nu. Răspunsul lung: tot nu.
Miza reală a acestui circ jalnic pare a fi alta: repoziționarea și rebalansarea imaginii lor electorale. Și, eventual, construirea unui context în care Nicușor Dan să joace rolul de salvator. Un rol care începe însă să se fisureze. După numirile la parchete, percepute de o parte din electoratul său ca fiind „servite în plic” de PSD, a apărut o dezamăgire reală. Iar sentimentul devine periculos de familiar: votăm nu pentru cineva, ci împotriva altcuiva. PSD știe ca nimeni altul să lucreze cu astfel de sentimente. Nu e exclus ca jocul să fie mai amplu: o eventuală debarcare a lui Ilie Bolojan, perceput ca serios, dar nepopular, ar putea fi văzută de ei ca un câștig electoral. Întrebarea este dacă nu cumva o astfel de mișcare riscă să le explodeze în față. Pentru că politica are un reflex vechi: transferă victimelor capital electoral, iar un Bolojan scos din joc ar putea deveni, paradoxal, mult mai periculos decât unul aflat în funcție. Cu atât mai mult cu cât, deși a declarat că nu candidează la prezidențiale, contextul îl poate împinge exact acolo. Și atunci, nu ar mai fi doar o alternativă. Ar putea deveni principala amenințare, pentru că, între timp, capitalul electoral al lui Nicușor Dan pare să fi scăzut într-un ritm care îl face pe Klaus Iohannis să pară un model de stabilitate, iar ideea realegerii începe să alunece din zona probabilului în cea a ficțiunii.
-
-
-
”Postituarea” sau trocul cu Dumnezeu
-
-
Nu, nu am ortografiat greșit numele celei mai vechi meserii și nici nu e o pronunție peltică a termenului, ci definiția mea dată fenomenului pe care l-am sesizat de multa vreme la unii așa-ziși credincioși, creștini practicanți cu vorba și gestul, dar nu cu fapta, fenomen accentuat de polarizarea societății. Accesul acestei categorii la rețelele sociale ne oferă spectacolul grotesc al logicii lor fracturate, prin instrumentalizarea credinței. O parte a discursului public funcționează după o matematică simplă: postesc, mă rog, respect ritualul, iar în schimb Dumnezeu ar trebui să-i pedepsească pe cei pe care îi urăsc. Un troc mental demn de zarzavagioaicele ce schimbă pătrunjel pe ouă, nu de oameni preocupați de bine, spirit sau morală. O negociere în care divinitatea devine executorul resentimentelor personale. Aceiași oameni care invocă iubirea creștină devin, pe rețelele sociale, furnizori constanți de ură. Blestemul nu mai este o scăpare, ci un reflex. Rugăciunea nu mai este introspecție, ci justificare. Problema nu este credința. Problema este ideea aberantă de folosire a ei ca armă. Pentru că atunci când iertarea devine un mecanism de reset moral – te spovedești și totul se șterge – apare inevitabil o consecință: păcatul nu mai este evitat, ci administrat. Iar binele permanent, emanat în jur prin faptă și vorbă, nu mai este un deziderat, ci e de ajuns purjarea răului prin spovedania care iartă totul. Îmi pare rău, dar eu nu pot achiesa la o asemenea paradigmă, că mă spovedesc și merg în Rai, oricît ar fi de înrădăcinată cutumiar în religia noastră. Prefer ideea de karma, care, pînă la urmă, îți întoarce tot ceea ce ai oferit de-a lungul existenței.
-
-
-
Concluzia – o societate inconsecventă
-
-
Firul comun al acestei săptămâni nu este un eveniment, ci o stare: lipsa de coerență. Suveraniști care își schimbă reperele peste noapte, partide care mimează decizii pe care nu le vor lua, credincioși care cred că îl prostesc pe Dumnezeu, transformîndu-l într-un mardeiaș de cartier care le va stâlci la comandă dușmanii, pentru că ei au blide, oale și tacâmuri separate de post și de frupt, și își fac cruci mari cînd trec cu autobuzul pe lângă biserică.
Nu trăim o criză de inteligență, ci mai degrabă o criză de consecvență, realism, bun simț și integrare în realitate, iar de asta nu e de mirare că aberațiile unui impostor pot fi luate drept Scriptură de cei care cred că ”postituarea” este o armă redutabilă, care nu numai că le va asigura locul în Rai, dar le va nimici și dușmanii.
În acest context social revolut, dar nicidecum nou, problema nu este că oamenii greșesc, ci că nu mai simt nevoia să fie logici, iar într-o lume în care logica devine opțională, orice devine posibil, inclusiv să crezi simultan lucruri care se exclud, fără să te deranjeze.
Și poate că, în ciuda aparențelor, nu mai vorbim nici despre religie, nici despre politică, ci despre o societate extrem de alienată, care a învățat să funcționeze mecanic, abulic și tălâmb, fără să mai aibă nevoie de direcție și sens.
Radu Ciornei
Doctor în Microbiologie, Imunologie și Genetică Moleculară, cu studii făcute în România și în Statele Unite ale Americii. Fost deputat USR de Suceava în mandatul 2020-2024.
