Un episod la fel de dramatic pentru Nae este descoperirea cirozei hepatice și suferința teribilă provocată de numeroasele puncții pentru scoaterea apei. Internat în mult lăudatul spital pentru care se făcea publicitate în Tramvaiul 13 (Institutul de gerontologie, proprietatea lui Gogu Voineag, un politician abil, cu afaceri de milioane de euro) Nae Panait trece printr-o operație extremă: transplant de ficat. Are loc o salvare miraculoasă și o bucată din ficatul lui Cristi (care, până la urmă, se dovedește a fi compatibil!) îi salvează viața. În acest spital își dă obștescul sfârșit și avocatul bucureștean Geo Minea, posesorul unei case de vacanță în Bucovina, la Poieni, de care nu se va bucura niciodată. Un fir narativ interesant se dezvoltă și în jurul familiei acestuia, Constantin Arcu construind personaje și situații greu de uitat, scene de un comic irezistibil și cu o morală clară: nimeni nu stăpânește pământul, nimeni cu e nemuritor!
Revenit împreună cu Dana în „târgul din Nord” după renașterea prin operație, Nae Panait încearcă să reia și să „repare” cât de cât relațiile familiale, în special cu Anton, fratele mai mic (cel care i se adresează cu apelativul „bădiță”, ca pe vremea lui Ciprian Porumbescu…). Bineînțeles, cu mama, încă în viață. Protagonistul descoperă transformările care au avut loc în anii cât a lipsit, cel mai mult îngrijorându-l deforestarea Bucovinei, vinderea pădurilor și a lemnului pe un preț de nimic, degradarea iremediabilă a mediului în favoarea firmelor străine stabilite în orașul R. De asemenea, reia legătura cu Cristi, iar relația tată-fiu intră pe un nou făgaș. Disponibilizat din jandarmerie, îngrijit de o vecină habotnică în casa bunicilor Ilaș, Cristi începe să aibă niște revelații: sindromul Down combinat cu o serie de crize de tip epileptic duc în mod miraculos la stări și predici pe care populația le consideră ca fiind cele ale unui sfânt. Nemulțumirile crescânde ale bucovinenilor generează o manifestație ce se dorește pașnică în fața fabricii de cherestea austriece din R., iar fostul jandarm – îmbrăcat acum în odăjdii albe, urmat cu respect de mulțime – conduce un șuvoi de câteva sute de oameni. Într-o scenă care amintește prin dramatism intensitatea oricărui eveniment de acest tip și mai ales evenimentele din Piața Universității (în 1989 și 1990) dintr-o dată apare de nicăieri o tanchetă condusă direct, ca un bolid, spre manifestanți. Tatăl, într-un gest de suprem sacrificiu, își salvează fiul de la moarte, lăsându-se zdrobit de șenile, murind cu sufletul împăcat. Merită să citez în întregime finalul capitolului XXXI de un tragism bine temperat, cu o evidentă tentă de fantastic : „Tancheta, impetuoasă și irațională, un prototip de ultimă generație a tramvaiului 13, după cum s-a presupus mai târziu, rula cu o viteză nebună, obligând oamenii să se ferească înspăimântați din calea ei. Nu avea țintă și părea puțin probabil că se va opri vreodată, urmând să dispară din lume la fel cum a pătruns, pe vreuna din găurile negre prin care se trece în alt univers”. (p. 380-381). Finalul vieții lui Nae devine realmente apoteotic, de fapt el este ”sfântul”, ”martirul”, cel care dă viața lui pentru a salva o altă viață, aceea a fiului (după modelul christic sau asemenea unor deținuți din gulagul politic românesc).
Tonalitatea de cronică folosită de autor este impresionantă și adecvată acestui moment de climax al romanului : „Și atunci s-au inversat osiile cerului, după cum fusese consemnat în răbojul timpului încă de la facerea lumii și cum prorociseră ursitoarele la nașterea lui Nicolae (Nae), fiul lui Oreste și al Varvarei Panait, pentru ca o faptă minunată, săvârșită în ultima clipă să-i schimbe destinul, iar viața lui anostă și păcătoasă să capete aureolă de martir. Totul s-a petrecut într-o fracțiune de secundă când o mână divină a coborât din înalt și a făcut mutarea miraculoasă, ferindu-l pe Cristi din calea primejdiei, iar sub roțile tanchetei, strivit și însângerat, se materializă trupul lui Nae”. (p. 383)
Este interesant să reflectăm și asupra modului în care Constantin Arcu se raportează la politica românească. Deriziunea și ironia constituie cheia dominantă ”et pour cause”! În perioada pandemiei – dar nu numai – din îngrijirea vârstnicilor se pot scoate bani frumoși, ceea ce intră în planurile antreprenorului Gogu Voineag, despre care aflăm din replica unui personaj foarte bine informat, Americanu: „Îl știu pe tipu’ ăsta. A lucrat pe vremuri în centrala de comerț exterior. Securist. Acționa în Viena”. (p. 122) Gogu este Director al mult lăudatului Centru de gerontologie de la București, unde face o publicitate fantezistă unor metode și proceduri de regenerare a organismului complet lipsite de suport real, ademenind spre ideea longevității prin parabole ieftine. În final, după descoperirea numeroaselor nereguli și a unui incendiu, abilul antreprenor reușește să fugă din țară, fără cea mai mică problemă de conștiință. Replica polițistului Tincu spune multe despre corupția unui sistem quasi-bananier: „Mascații vă așteaptă în aeroport, poate și niște reporteri, dar nu cred că vreți să-i întâlniți. Stați liniștit, le-am luat-o înainte! Vă scoatem numaidecât de aici și veți pleca din țară pe altă filieră. Salutări din partea domnului ministru”. (p. 371)
Finalul deschis al romanului îl plasează pe Constantin Arcu în siajul scriiturii marqueziene, prin mixajul foarte bine dozat de real și oniric, printr-o ambiguitate specifică oricărei ”opera aperta”, o transgresare continuă a pragului dintre real și ficțiune, asemenea alegoriei platoniciene a peșterii. Autorul recurge și la un spectaculos efect de oglindă, ca în romanul lui Oscar Wilde: Alex Dorian, medicul Institutului de gerontologie, fiul lui Dan Dorian, ziarist și scriitor cunoscut ca un „făcător de povești” ce călătorește mult (aviz cunoscătorilor!) este conștiința/camera ce înregistrează sfârșitul poveștii. El rulează spre aeroport pentru a-și întâmpina iubita – Sonia – purtătoarea copilului lor, într-o mașină silențioasă, condusă de un șofer aproape robotizat. Totul se petrece destul de ciudat într-o stare de letargie, cu senzația că intră „într-o gaură de vierme, în alt univers…în afara timpului” (p. 411) și cu o splendidă fantasmă erotică, în care frontiera dintre Eros și Thanatos este foarte fragilă: „Femela se apropia inexorabil, fixându-l cu luminile violacee ale ochilor, iar el se simți copleșit de dorință. <Parcă s-a împlinit puțin și la față>, constată Alex sub hipnoză, îmbrățișându-i trupul ca un fruct pârguit. Îi descheie copca de la sutien și simți atingerea sânilor grei, cu bănuți maronii, pe care, jucându-se, îi frământă un timp între buze. Se aplecă apoi și trupul ei gol de călugăriță ucigașă rămase în așteptare, înfiorat, urmând ritualul ancestral prin care masculul renaște mereu în pruncul dintre coapsele femeii”. (p. 411, final).
Într-adevăr, așa cum menționează Mircea A. Diaconu pe coperta a IV-a, ”Tramvaiul 13” este „cronica unei lumi în derivă” și „o proiecție eliadescă”, un univers care poartă „pecetea răului”. Consider că este, de asemenea, o meditație (și) asupra percepției de sine o dată cu înaintarea în vârstă, în epoca actuală, în care domnesc confuzia, simultanul, dispersarea (așa cum Michel Foucault conceptualiza postmodernitatea). Cât despre semnificația complexă a acelui tramvai desprins parcă dintr-un coșmar, el poate să apară oricând și oriunde: este locul refugiului refuzat, al judecății impuse de societate individului, ca în ”Procesul” lui Kafka.
Elena-Brândușa Steiciuc
