Constantin Arcu este un romancier care manevrează cu precizie toate pârghiile narative, un fin observator al societății contemporane, un spirit ludic, ironic, lucid. Așa mi s-a revelat din nou în ”TRAMVAIUL 13”, cea mai recentă scriere, apărută la Editura Limes (2023, 411 pagini). Un roman-parabolă, cu importante inserții de social, o meditație profundă pe tema îmbătrânirii, a raportării la vârsta a treia în societăți diferite, a relației de multe ori contondentă între tineri și vârstnici. În același timp, o critică șfichiuitoare a modului în care guvernanții și oamenii politici au gestionat pandemia COVID – 19, promovând idei și decizii aberante cu privire la cei denumiți „seniori”.
Tot ansamblul narativ complex și întortocheat este subîntins de tema decrepitudinii, a îmbătrânirii privite ca o fatalitate, în contextul ”jeunismului” contemporan, care constă în valorizarea excesivă a tinerilor sau a aspectului „tânăr”, un fel de model obligatoriu al societății postmoderne în care numai cei „tineri și dinamici” – eventual bine bronzați și „cu pătrățele” pe abdomen – sunt respectați. Prin urmare, o presiune acută a societății asupra celor ce, îmbătrânind, se simt excluși, apelând în mod exagerat la metode sofisticate pentru păstrarea unui ”look” de ”young people” (chirurgie estetică, cluburi de fitness, alimentație dietetică excesivă).
Personajul principal, Nae Panait (pensionat la 60 de ani din motive economice) nu se poate obișnui cu gândul că a intrat într-o nouă categorie socială, într-o nouă etapă a vieții, așadar se îmbărbătează: „La urma urmei, niște babalâci sclerozați îl confundaseră cu vreun boșorog de teapa lor, ce era atât de tragic? Ar fi trebuit să facă o glumă bună și lumea din vagon s-ar fi distrat pe seama neroziei lor”. (p. 52) Un paralelism uimitor între viziunea lui Constantin Arcu și aceea a lui Stelian Tănase, care în ”Negustorul de antichități” analizează atât din interior, cât și din exterior vârsta a treia, o secvență de cele mai multe ori nefastă, în care decrepitudinea (fizică și psihică) devine puțin câte puțin o obsesie și un motiv de izolare și închidere în sine.
Prin personajele pe care le pune în scenă într-o manieră balzaciană, Constantin Arcu reușește să construiască o oglindă întoarsă a societății din extremul contemporan: Nae Panait, plecat din provincie cu cea de-a doua soție, Dana (mult mai tânără decât el), este stabilit în capitală, în timp ce fratele său – Anton – rămâne în micul oraș din Nord (ambii sunt fiii lui Oreste, protagonistul din ”Faima de dincolo de moarte”). În jurul lor gravitează o serie de personaje a căror onomastică, bine aleasă (Bidirel, Ilaș, Voineag, Tincu, Volosciuc, Rahila, Oltea, Garofina…), mă face să cred că ”Tramvaiul 13” este și un roman cu cheie, în care un autor omniscient se amuză distribuind cu abilitatea unui jucător de poker nume luate din peisajul social real, național și (în special) bucovinean.
În perioada care constituie fundalul acțiunii – începutul pandemiei COVID 19 – în București circulă un tramvai mai special, desemnat prin numărul 13 (nu este întâmplător dacă romanul poartă exact acest titlu!), un spațiu distopic, în care dacă urci „e ca și cum ai intra în ambasada seniorilor” (p. 43). Un ”sms” anonim îl invită pe Nae în acest mijloc de transport „învăluit într-un aer de fatalitate”. Primul lucru pe care îl remarcă sunt pereții scorojiți și faptul că este inscripționat cu tot felul de grafitti, semnificând, de fapt, pierderea lipsei oricărui respect pentru cei vârstnici („Moarte boșorogilor!”; „Pe eșafod cu dinozaurii!”), pe care numai un ștrengar le-a putut mâzgăli, după cum crede el. Mesajul bizar îl informa despre o anume „Agenție pentru Vârstnici și Persoane cu Handicap”, convocându-l… în fața comisiei din tramvaiul 13! Aici Nae descoperă o faună umană aparte, indivizi mai mult sau mai puțin ciudați, autoritari, care consideră perimetrul tramvaiului ca fiind un fel de proprietate a lor, marginalii din suburbia plină de bălării, care își arogă dreptul de a-i identifica pe toți cei ce vin din exterior. Prima concluzie este simplă, iar instinctul de apărare îl face să judece clar situația : „O aiureală de la un capăt la altul. Părea clar că i se jucase o festă. Se lăsase ademenit în capcană, socoti, stăpânit de un simțământ vag de teamă. Fusese tras pe sfoară ca un fraier. Brusc, se simți cuprins de agitație. Trebuia să părăsească vagonul acela împuțit și să se retragă într-un loc în care să poată chibzui în liniște”. (p. 15)
Ar fi mult prea simplificator dacă am considera acest nou roman al lui Constantin Arcu ”doar” o cronică a pandemiei, deși lectura lui ne readuce în minte momente destul de tensionate din primăvara 2020. Nu am uitat nici acum o serie de obligații (mai mult sau mai puțin) absurde impuse cetățenilor: restricționarea circulării în spațiul public, portul obligatoriu al măștii și măsurile coercitive ale autorităților. Iată replica polițistului Tincu, cel cu „ochi ager”: „- Babe afurisite, spuse Tincu pe trotuar. Mă dor mânurile de câte amenzi am scris zilele astea și numa’ nu se-nvață minte. Și pe urmă fac plângere la judecător și spun că nu am avut bani de mască. E ticăloasă și lumea, nu vrea să respecte legea, așa, de-ale naibii. Ce caută ea la ora asta în piață? Că bătrânii pot ieși la cumpărături două ore la amiază. Atât! Scrie la lege negru pe alb, dar tot degeaba. Îi găsești peste tot pe ghiujii ăștia, parcă au ceva în fund…”. (p. 114) Era perioada când populația lua cu asalt sursele de alimentație, mai ales acei români trăind cu obsesia penuriilor din timpul dictaturii. Ne amintim bine că la începutul pandemiei farmaciile se goleau instantaneu de Plaquenil și Azitromicină, medicamente considerate în acel moment singurele remedii contra ciudatului virus. O pandemie care a acutizat lupta pentru resurse vitale între tineri și vârstnici, care în roman capătă de multe ori tente burlești și absurde.
Incursiunile în trecutul protagonistului, prin flash-back-uri plasate în centrul romanului dezvăluie cititorului o viață plină de frustrări și întâmplări tragice, cu un refugiu constant în alcool, posibilă explicație pentru plecarea lui spre Sud, din dorința de a rupe orice legătură cu spațiul originar. O căsătorie ratată, făcută mai mult din ambiție și la îndemnul viitorilor socri care vedeau în tânărul inginer de la centrul de legume și fructe din târg o partidă excelentă pentru Garofina lor (elevă la un liceu din alt oraș) mai ales că erau vecini, iar Nae – dispunând de mijloace – putea furniza cu ușurință alimente greu de găsit („lăzi de portocale, lămâi și pepsi-cola”). Fata acceptă cu greu cererea, căsătoria distrugându-i visul de a urma studii universitare și ștergând orice urmă de respect pentru bărbatul care îi devine soț doar formal. Frica de bârfe și de nelipsita întrebare „Ce va spune lumea ?” l-au făcut pe Nae să continue acel simulacru de căsătorie, complăcându-se într-o situație apăsătoare, petrecând zilele la serviciu (devenise director de unitate) și multe nopți prin „case fără bărbat”. Nici măcar apariția copilului – un băiețel născut prematur, Cristi, care va fi crescut de bunicii materni, familia Ilaș – nu a rotunjit unghiurile, cu atât mai mult cu cât Nae a avut dubii asupra paternității sale: „Avea senzația că un corp străin a pătruns în casa sa și îl bătu gândul să introducă acțiune în tăgada paternității. Dar nu avu curaj să ia legătura cu vreun avocat și nici nu-și consultă juristul. Indiferent ce ar fi hotărât judecătorii, tot el se făcea de râs în târg”. (p. 151)
Cel mai dramatic episod – narat de Constantin Arcu în fraze simple, ca în ”Străinul” lui Camus – este sinuciderea Garofinei, care alege calea extremă pentru a scăpa din coșmarul unei căsătorii ratate, lipsită de comunicare, insuportabilă. Și nu oricum, ci în prezența băiețelului, care chiar dacă are un ușor retard, înțelege că ceva nu este în regulă cu mama: „Garofina scoate din geantă o sticluță teșită cu votcă. Bea câteva guri și o așază atentă pe comoda de alături. Dintr-un sertar scoate frânghia și împinge scaunul sub grinda casei. Gesturile îi sunt exacte, ca și cum ar fi făcut repetiție pentru acest moment. Golește sticla, se urcă pe scaun și aruncă frânghia pe după grindă. Totul e calculat la milimetru. Copilul privește îndelung spre mama lui, neînțelegând ce se întâmplă. Femeia își trece frânghia în jurul gâtului și, fără să stea pe gânduri, împinge scaunul de sub picioare”. (p. 154) (va urma)
Elena-Brândușa Steiciuc
