La 20 iunie 1991, Berlinul redevine capitala Germaniei reunificate.
În 1989, pe 9 noiembrie 1989, Conu Alecu Paleologu mă dezmeticește cu un telefon dat cu noaptea în cap. Să fi fost cinci, poate șase. Eu cu urechea lipită de Radio Europa Liberă, care transmitea încă dinainte de miezul nopții căderea Zidului de la Berlin, cu zeci de mii de berlinezi pe motociclete, Trabanturi, Wartburguri, pe biciclete, pe jos treceau puhoi în partea de Vest a orașului. Conu Alecu a intrat direct în subiect cam așa: – Ai auzit! Da, zic eu. Și!?, zice el. Gata, s-a terminat!, zic eu. Aha! Așa e!, zice el și închide. Cum vedeți, eram foarte curajoși! Eram eliptici și nu doream niciunul să comentăm mai mult. Eram ascultați și o știam bine. Amîndoi entuziasmați, dornici să schimbăm impresii. A rămas să ne vedem în cursul dimineții să comentăm. Eram fericiți și electrizați.
Era un gong de final. Tavarasci, konec! O epocă se termina, chiar dacă la București nu era clar acest lucru. Ne așteptau zile mari, chiar dacă România se găsea la alt ceas politic. Bucureștiul se pregătea de al XIV-lea congres al PCR. Ceaușescu își aranjase deja realegerea, a cîta din 1965!? Străzile erau pustii, restaurantele nu aveau nimic de servit, magazinele erau goale. Teatrele își terminau spectacolele la opt, la cinematografe filmele nu rulau după căderea întunericului. În cartiere se tăia curentul electric cîte două – trei ore/seara. Pe străzi patrulau echipe mixte, cu militari, milițieni, gărzi patriotice din fabrici. Atmosferă de stare de asediu. În această stare de lucruri, la Berlin cădea Zidul.
Diferența era uriașă. Eram consemnat la domiciliu. Un tovarăș mă chemase la Capitală, la PCR, și îmi ceruse ca în zilele alea, pînă după congres, e mai bine să stau acasă, să nu plec în provincie, să nu mă întîlnesc cu prietenii mei scriitori și mai ales să nu calc prin ambasade. Nu era prima dată. Cînd a fost Gorbaciov la București primisem același consemn. Să stau acasă, să nu mă apropii de delegația sovietică sau de ziariștii străini. Tempi passati. Nu mă mai încerca nici măcar nostalgia. Ceva lehamite, ceva uitare, ceva indicibil.
Berlin este orașul Războiului Rece. Pe aici a trecut între 1945 și 1989 linia frontului. Am petrecut multe ceasuri la Check Point Charlie. Locul evocă o tabără militară – ceea ce a fost de fapt zona sovietică. Atmosfera s-a schimbat prea puțin după prăbușirea din 8/9 nov 89. Niște întreprinzători s-au echipat în uniforme americane și rusești, și fac afaceri foarte bune golind buzunarele turiștilor dornici să facă fotografii “de epocă”. Japonezi, scandinavi, ruși, indieni, sud-americani, tot ce vrei. Mă așez într-un bistro, mă așez lipit de o vitrină și pierd timp privind lumea care se preumbla pe Check Point Charlie. Sînt tot felul de magazinașe cu suveniruri kitsch. Cele mai multe chinezești. E o zonă de coliziune, un cocteil. În vecinătate, turnul televiziunii ridicat în vremea lui Ulbricht domina peisajul. Cîteva clădiri pe versantul celălalt. Unde e lumea pe care o caut, cea din romanul lui Doblin? Pentru ea am venit pîna aici, țesutul stradal a dispărut laolaltă cu țesutul social. Lumea aceea nu mai exista. De fapt, la sfîrșitul preumblării prin zonă înțeleg perfect că nu am văzut Alexander Platz.
Zidul. Ce a mai rămas din el. Atmosferă destinsă, tineri mai ales, rătăcesc în grupuri de-a lungul lui. Vorbesc cu voce tare, chicotesc, se fîțîie de colo-colo, fac fotografii cu miile ca să arate acasă ca au fost la Zidul Berlinului. Îmi spun ca prostul – Deci asta a fost! Kilometri de zidărie, terase unde se bea bere și se ronțăie covrigi prezel. Ceva din aerul sumbru al Zidului a dispărut. A prins viață.
Plimbare cu vaporașul pe rîul Spree. Un oraș se vede cel mai bine de pe apă – așa Londra, Paris, Istanbul, NY. Aici este la fel. Sînt impresionat de parcurile de pe ambele maluri, în jur multă vegetație – îl mărginește și îl ascunde. Nu sînt impresionat de clădiri (destule cu arhitectură de ultimă oră). Îmi atrag atenția miile de graffiti – nu se termină. Imaginația nu are limite. Talentul da, are. Văd de la capodopere la mîzgăleli oribile.
Muzeul spionajului. Nu putea lipsi de la Berlin. Marile operațiuni de spionaj nu contează, marii spioni nici atît. A fost emoționant să înțeleg cîte ceva despre operația de supraveghere a populației. Filaj, telefoane ascultate, microfoane puse în mii de apartamente și birouri. 24 din 24 de ore berlinezii au fost supravegheați, au trăit sub lupa serviciilor secrete. Un coșmar cu cobai. Cum își puteau închipui comuniștii că regimul lor va dăinui dacă aveau nevoie de supravegherea continuă a oamenilor pentru a se asigura de fidelitatea lor? Lumea nu era acasă aici, nimeni. Berlinul de Est era o țară ocupată de alți berlinezi, drapați în steagul roșu pentru a se recunoaște între ei.
Metroul nu e simplu de descifrat nici cu hartă. L-am luat o dată în direcția opusă, am coborît la altă stație, unde nu trebuia, și prea devreme. E o mare belea. E ieftin, merge repede, uneori e și curat, dar renunț. Prefer să iau taxiul mai ales pe distanțe lungi. Nu prea e cazul, am în cartier cam toate locurile pe care aș vrea să le vizitez. Elena a găsit hotelul și a făcut booking on-line, foarte bun. E ceva care pe mine mă depășește. Ne plimbam fără țintă pe marile bulevarde. Sînt tăiate peste maidane și dărîmături rămase din războiul lui Hitler și Războiul Rece. Multe familii de arabi, Berlinul e plin de ei. Umblă în cete. Bărbații merg mereu în fața femeilor. 1-2 metri, poate mai mult. În blugi, tricouri cu inscripții provocatore și adidași. Foarte occidentali și updatați. Ele acoperite de văluri negre, să nu li se zărească un centimetru pătrat din piele. Sînt zgomotoși, dar destul de sumbri, nu zîmbesc, vorbesc în șoaptă între ei. Mi se pare o imagine excentrică a lumii berlineze – chintesența Europei de sute de ani. E Europa de mîine!, zice Elena cu umor.
Poarta Brandenburg e obligatoriu s-o vizitezi, altfel degeaba ai venit pîna aici. Peste tot prin Berlin zăresc bucăți din Zid. L-au dezmembrat în bucăți în 1990 și le-au oferit artiștilor din toată lumea să le picteze. Nu a existat un proiect general. Fiecare a făcut ce l-a tăiat capul. Au plantat aceste bucăți cu atîta încărcătură istorică pretutindeni – ca vestigii pentru aducere aminte. Le găsești pe rigole, la gurile de metrou, în fața magazinelor, în intersecții, prin piețe. Și unde locuiesc la intrare (un bloc de locuințe transformat în hotel), și aici este o asemenea bucată din Zid, 1 metru lățime pe 2 înălțime. Înfățișează un soldat dezertînd peste barajul de sîrmă ghimpată. Cînd ies dimineața din hotel să iau orașul la pas, îmi amintește brutal de locul unde mă aflu. Să iau aminte. Experiența se poate repeta oricînd.
Fragment din volumul ”Europa la patru mîini. Jurnal de campanie”, în pregătire la editura CorintBooks.
Stelian Tănase
