Am constatat și cu alte prilejuri că la trecerea de la căldură la vreme friguroasă și ploioasă, adică pe vremea asta, cam în fiecare an e un fel de time-out, de odihnă, de tras sufletul după iureșul din vară și de reîncărcat bateriile pentru chermezele prilejuite de lanțul sărbătorilor de iarnă, cu care ocazie se vor mai da niște găuri în bugetele și așa fragilizate ale primăriilor.
Acum, în acest sezon de tranziție, singurele evenimente, devenite aproape dramatice de la o vreme, sînt Balurile Bobocilor. Am încercat să aflu de unde atîta neobrăzare la majoritatea „artiștilor” care nu mizează nici pe muzica lor (care e ori vreo bombăneală cretină, ori behăială ca pentru retardați, un fel de șotron pus pe niște note produse de un calculator… și el atins de cretinism!), nici pe versuri de mare adîncime spirituală, nici pe cine știe ce efecte de lumini, pirotehnice, proiecții sau alte găselnițe, ci pe o reclamă imbecilă pe care o produc ei înșiși prin intermediul diverselor „social media”, la care pun botul niște puștani creduli, lipsiți de o minimă educație (inclusiv, sau mai ales, în cazul ăsta) muzicală, care se înconjoară de o gașcă de alți needucați (ăștia fiind „organizatorii” balurilor) și produc efectul de turmă. Ca atare, te trezești că „artiștii” (ptiu!) invitați sînt adesea niște tractoriști deghizați, complet needucați și needucabili, tatuați ca pîrnăiașii sau ca starurile (alți intelectuali!) din fotbal, care produc un zgomot penal pe o scenă unde într-o lume normală n-ar fi lăsați nici să măture. Își iau apoi cei 3.000 de euro cu iz penal, obținuți evident prin fraudă, și se cară. După un an, sau doi, sau trei, dracu’ și-i mai amintește! Este dramatic, cumplit, de neînțeles.
Unul din ăștia care au cîntat și pe aici acum cîțiva ani, tocmai a trecut la cele veșnice. Dumnezeu să-l odihnească! Fusese un copil abandonat, care s-a pripășit prin Italia, unde trăia din resturi, cică mînca de 20 de euro pe săptămînă, ca atare a învățat să prepare resturile alea de a ajuns… bucătar! Se droga, dar în ultima vreme nu mai mult ca alți amărîți de aceeași teapă. Cînd s-a întors în România, s-a întors direct artist! Școală? Canci! Avea școala vieții. Nu prea multă, l-a ținut pînă la 37 de ani, cînd a murit, cică de oboseală. De ce, bă? Mă bucur că n-a dat colțu’ aici, cînd a „cîntat” pentru niște fraieri. Mă uit ca la Zoo la lumea asta deraiată, în care nici ca poreclă nu le poți spune artiști unor rebuturi (ăsta-i cel mai blînd cuvînt pe care l-am putut găsi).
