Mănăstirea Voroneț este un monument emblematic al României, un punct nodal pe harta spațiului ecleziastic ortodox. Albastrul lui, ce se împletește cu cerul Bucovinei, nu-și are egalul decît – poate – în frescele lui Giotto. Este firesc, așadar, ca la treizeci de ani de la reînființare erudita monahie-ghid Elena Simionovici, membră a Uniunii Scriitorilor din România și Președintă de onoare a Societății Scriitorilor Bucovineni, să publice cu binecuvîntarea Înaltpreasfințitului Calinic, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, acest interesant volum ilustrat cu imagini din arhiva personală despre lăcașul căruia i-a dedicat existența (Editura Mușatinii, Suceava, 2021, 124 pagini).
Talentată portretistă și povestitoare, dispusă oricînd să prezinte vizitatorilor din toată lumea frumusețea magică a Mănăstirii, monahia-ghid a Voronețului adună în carte fragmente de jurnal și consemnări ale unor momente și întîlniri marcante din cei treizeci de ani. Sînt prezentate, așa cum se cuvine, figuri tutelare din lumea ecleziastică și monahală, iar acest șir nu putea să înceapă decît cu Înaltpreasfințitul Părinte Pimen, considerat pe drept cuvînt „Povățuitorul nostru pe calea Mântuirii.” Numind-o pe monahia Irina Pântescu Stareță în ctitoria cea mai de preț al lui Ștefan cel Mare, înalta față bisericească a fost un adevărat părinte protector pentru cele douăsprezece măicuțe din comunitate, pe care le-a sprijinit, dar le-a și mustrat pentru greșeli: „…ne-a încurajat să ajutăm cu recoltele ogoarelor mănăstirii case de copii, aziluri de bătrâni, familii nevoiașe. Cu o bucurie rară, în duhul rugăciunii, binecuvânta masa copiilor ce se ospătau la noi”. (p. 12)
Un capitol aparte este dedicat Stavroforei Irina Pântescu, generoasa măicuță-stareță. Iată darurile cu care aceasta a fost înzestrată de Creator : „…rugăciune adâncă, iubire jertfelnică, iertare deplină, dăruire sufletească fără margini, înțelepciune, chivernisire și sporire a bunurilor Mânăstirii, vizionarism pragmatic, simț al umorului și înțelegere clară a faptelor ce se petrec”. (p. 15) Practicînd necontenit rugăciunea „ca o comuniune cu sfinții pe care-i cheamă în ajutor”, Măicuța a trăit încercări de tot felul, iar ajutorul ceresc nu a întîrziat, mai cu seamă cel al Sfîntului Daniil Sihastrul, a cărui lespede de mormînt aflată în interiorul bisericii emana uneori căldură: „Pe moment nu a știut ce să înțeleagă. Avertisment sau ajutor – Nu a trecut mult și a înțeles tâlcul pietrei. Era și gând că ceva amar avea a se petrece dar și o încurajare că o va sprijini în durerea ei”. (p. 16) O vindecare miraculoasă și alte întîmplări magice sînt amintite de autoare simplu, direct, folosind tehnici narative adecvate. În toiul unei furtuni de vară ce răvășea recolta de grîu a Mănăstirii, rugăciunea Măicuței a fost sub forma unui dialog lipsit de timiditate cu Sfîntul: „Apoi, Sfinte Daniile, Isus a lui Navi a oprit soarele în loc pe cer ca să câștige israeliții bătălia, iar tu nu poți abate acești nori ca să putem aduna pâinea pentru obștea Sfinției tale!”. Nu mică i-a fost mirarea cînd, ajungînd la țarină, tractoristul i-a spus cu veselie: „Măicuță, ploaia a venit până la capătul țarinii și dintr-o dată s-a oprit. Termin de treierat și ne mutăm și la ceilalți gospodari care așteaptă”. (pp. 17-18)
„Din pom bun, roadă bună” continuă seria portretelor. Atunci cînd Măicuța a considerat că a sosit clipa să transmită povara stăreției, a propus-o Întîistătătorului pe monahia Gabriela Platon, licențiată a Facultății de Teologie din Iași, a Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava, Facultatea de Istorie și Filozofie, și deja doctor în istorie la Universitatea Ovidius din Constanța cu teza intitulată ”De la mărturia vechilor greci la mărturisirea patristică. Temele iconografice Sfinții Părinți și Înțelepții antici în pictura exterioară a Bisericii Sfintei Mănăstiri Voroneț”, publicată la Editura Doxologia din Iași în 2019. Dinamica măicuță stareță, cunoscută pentru vasta ei cultură teologică, filozofică și artistică, simțul umorului, vocea inconfundabilă cu care înalță spre cer cîntările rugăciunii s-a născut „în umbra Mănăstirii Văratic”, intrînd de tînără în obștea Mănăstirii Moldovița, iar după 9 ani de ascultare a fondat sub oblăduirea Măicuței Irina Pântescu noua obște de la Voroneț, în aprilie 1991. Grație unei memorii fabuloase, Elena Simionovici retrăiește aievea momentul tulburător al consacrării tinerei rasofore Gabriela, care „cu părul bogat, ondulat, răsfirat pe umeri, aștepta cu cutremur, la mormântul Sfântului Daniil, să audă duioasa cântare <Brațele părintești grăbește a le deschide mie…>”. Această a doua naștere se petrece în prezența celor ce i-au dat viață (mama – Victorița; tata – Jenică), iar scena merită citată: „Când părintele Tudor a isprăvit rugăciunea, i-a cerut, spre încercarea liberei sale voințe, foarfecele și i-a tăiat șuvițe de păr în semnul Sfintei Cruci. Tata Jenică a întins mâna, le-a primit și le-a pus în buzunarul hainei sale. Era un gest prin care parcă voia să spună că a dăruit cu toată inima Mănăstirii Voroneț această <floare>, iar șuvițele păstrate cu sfințenie vor fi legământul că, plecată din casa lor la casa Domnului, le va fi alături prin rugăciuni”. (p. 24)
Comunitatea monahală a Voronețului este definită ca un „buchet de suflete și minți jertfelnice”. Cele douăsprezece călugărițe – puțin numeroase în comparație cu alte mănăstiri – asumă cu seninătate orice misiune le este dată, pe lîngă rugăciunea necontenită: munca fizică brută, munca în „echipa de săptămână”, munca intelectuală (pregătirea teologică pentru obținerea diplomelor de licență în Teologie). Într-o mănăstire de valoarea și însemnătatea Voronețului, relația cu vizitatorii este extrem de importantă, un rol capital îl are chiar măicuța de la poartă: „Cu zâmbetul ei cald, binevoitor, cu răbdarea frigului iernii sau a căldurii sufocante vara, cu mâncarea pe fugă între un grup și altul, este prima care întâmpină în fiecare zi sutele și sutele de vizitatori”. (p. 31) Bineînțeles, știm cît de dificilă este și misiunea măicuței-ghid, care explică întotdeauna cu har și răbdare în limbi de circulație internațională turiștilor veniți din cele patru colțuri ale lumii (nu toți într-o ținută adecvată, unii chiar puțin teribiliști…) semnificația picturilor exterioare și interioare ale Mănăstirii. Fără a pretinde că totul este ideal în acest adevărat „stup” de ființe harnice, dintre care s-a întîmplat ca unele să dezerteze fără să anunțe, autoarea afirmă: „…suntem hotărâte ca micile noastre tristeți ce apar uneori, când mândria noastră pare a fi atinsă de observații injuste, socotim noi să le îndepărtăm prin puterea rugăciunii și a iertării desăvârșite”. (p. 30)
Mănăstirea Voroneț, ca orice lăcaș spiritual, a avut și nevoie de sprijin, dar și vocația diseminării polenului cultural. Fresca ștearsă de ploaie și vînt, acoperișul stricat nu erau ușor de reparat, iar ajutorul nu a întîrziat să apară. Nicolae Noica – „un ministru rar”, „vrednic și luminat urmaș al neamului Noica” – a alocat fonduri pentru reconstrucția și mai ales restaurarea picturii. Cel ce a condus operațiunea a fost Profesorul Ovidiu Boldura, iar rezultatul a fost pe măsură : „…cu fiecare zi ce trecea ieșea de sub fumul sutelor de ani o pictură uimitoare din vremea Sfântului Ștefan cel Mare”. Procesul acesta complex a durat patru ani, timp în care, spune măicuța Elena Simionovici, „am făcut slujba de Înviere sub schele”. (p. 37) Un ajutor constant a fost primit de la cel ce era la începutul carierei inginer silvic la ocolul Gura Humorului, Gheorghe Flutur, care a răspuns întotdeauna prompt apelurilor Măicuței.
Dintre vizitatorii aleși care au trecut pragul Sfintei Mănăstiri în toți acești ani aflăm din capitolele care urmează. Arhitectul londonez Șerban Cantacuzino, „Un prinț român, între străini, rămas român”, care prin fundația sa, numită ”Pro Patrimonium”, a sprijinit Voronețul și cultura română, invitînd la Londra pe Măicuța Stareță și alte două măicuțe, pentru un ciclu de conferințe și evenimente culturale, întîlniri cu publicul pasionat de credința ortodoxă. Corul ”Madrigal” și soprana Angela Gheorghiu au poposit la Voroneț pentru a realiza un film turnat de BBC, iar cînd această „regină a cântatului” și-a înălțat glasul, curtea „s-a umplut de armonii dumnezeiești: „<Sub milostivirea ta> era parcă un lait-motiv ce însoțea pe cameramanul străin care filma din toate pozițiile icoanele Voronețului”. (p. 52)
În fragmentul „Scriitori la Voroneț” sînt menționați autori din România, din Bucovina de Nord sau din Republica Moldova care de-a lungul timpului au trecut pragul Sfintei Mânăstiri, „au venit la noi cu cărțile și bucuriile lor”, au oferit volume cu autografe și cuvinte de încurajare: Octavian Paler, Elvira Sorohan, Andrei Pleșu, Micaela Ghițescu, Dinu Săraru, Nina Cassian, Gabriel Liiceanu, Monica Lovinescu. Este amintită și sărbătorirea celor 70 de ani de la înființarea Societății Scriitorilor Bucovineni în noiembrie 2008 printr-o șezătoare literară, urmată de o vizită de seară la Voroneț, unde grupul de scriitori a fost primit după alesul obicei de ospitalitate al monahiilor ortodoxe, în trapeza Mănăstirii. O altă persoană apropiată este Doina Cernica, definită prin splendida formulă „jurnalista tăcută care vede tot”. Monahia Elena o portretizează cu precizie pe talentata mînuitoare a condeiului, remarcînd spiritul de observație, curiozitatea, analiza pertinentă, deschiderea spre frumusețe: „Tăcând de cele mai multe ori, a văzut și a pus pe hârtia tipărită imagini care au trecut neobservate de mulți din cei prezenți, vorbăreți și importanți”. ( p. 59) Seria portretelor continuă cu cel al scriitoarei „cu inima în palmă”, Maria Toacă din Cernăuți, care a dedicat pagini emoționante Sfintei Mănăstiri, în volumul ”Din toată inima pentru Voroneț”. Universitara suceveană Carmen Cornelia Bălan, semnatara prefeței, este considerată „un dar neprețuit pe care Dumnezeu ni l-a făcut”. Colega mea, un alt intelectual apropiat prin faptă și prin simțire de Voroneț, este pentru întreaga comunitate monahală „un reper profesional și moral, o imagine căreia nu i se poate atașa nici o umbră de compromis sau de interes mărunt”, o ființă care „își duce cu demnitate crucea încercărilor pe care bunul Dumnezeu i le-a hărăzit, găsește puterea de a depăși orice clipă grea pe care fragilitatea fizică i-o provoacă”. (p.66)
Din acest jurnal atipic nu puteau să lipsească secvențe despre ”închinătorii” obișnuiți ai sfintei biserici, locuitori din satele Bucovinei care nu pregetă să-și jertfească din timpul și energia lor pentru a ajuta, conform unei tradiții ancestrale, munca la cîmp a măicuțelor: țărăncile care vin la clacă, badea Nicanor din Pîrteștii de Sus cu soția lui, mătușa Saveta ș.a.
Viața comunității de măicuțe de la Voroneț îmi apare acum, cînd închid această carte, ca o poveste din timpuri străvechi, transpusă în zilele noastre. Iar existența autoarei mi se revelează și mai clar, ca aceea a unei ființe complexe, generoase, gata mereu de sacrificiu pentru semeni. Un spirit ales, cultivat, care și-a canalizat energia creatoare spre scris și spre miraculoasa transmitere către vizitatori a esenței Voronețului, cu care s-a identificat. Sau, cum spune Carmen Cornelia Bălan, „Maica Elena ne fascinează încă o dată prin vocația echilibrului, respectul dialogului, liniștea demnității lucrului bine făcut și chibzuit”. (p. 8) Citind cele 124 de pagini cuprinse în coperta de un albastru asemănător celui din celebra frescă exterioară, am pătruns din nou în atmosfera plină de armonie și liniște a incintei sacre, sperînd ca nu peste mult timp să pășesc din nou pragul Sfintei Mănăstiri, pentru o conversație de taină cu autoarea.
Elena-Brândușa Steiciuc
