Regizorul Alexander Hausvater, ale cărui rădăcini se află la Suceava, a lansat de curînd romanul „Penumbra” (editura Integral, 2020), care face parte dintr-un triptic alături de „Aici, radio Eros” și „Dor călător”. După cum mărturisea autorul acum patru ani, la lansarea volumului autobiografic „Ce dacă”, bunicul său patern a fost ceasornicar în orașul nostru, unde băiețelul născut la București în 1949 venea în vacanțe, bucurîndu-se de jocuri cu verișorii și verișoarele din generația lui. Tot în acel op de confesiuni evoca ciocnirea copilului cu absurditățile sistemului totalitar, ruptura de România și plecarea familiei Hausvater în Israel (ceea ce a echivalat cu o alungare din Paradis pentru băiețelul de atunci), dificila integrare în țara poporului ales, experiența nu tocmai plăcută a familiei de intelectuali citadini în kibbutz (comunitate rurală cooperatistă colectivă, caracteristică Israelului și sionismului social-democrat și socialist), brutalitatea existenței în timpul războiului.
Alexander Hausvater a studiat literatură, teatru și științe politice la Universitatea din Tel Aviv, apoi la Dublin, urmînd cursuri de scriere dramatică. Ca regizor, și-a făcut debutul în Irlanda, în 1971, cu spectacolul „Năzdrăvanul Occidentului” de John Millington Synge. Devenind cetățean canadian, preia conducerea departamentului de teatru de la Canadian Broadcasting Corporation și a unor teatre profesioniste din Montréal: „De l’Archipelle” (1989-1998), „Echiquier” (1979-1985); în aceeași perioadă, timp de trei ani, conduce festivalul „La Quinzaine Internationale du Théâtre de Québéc”. Realizează peste 150 de spectacole de teatru, operă, pantomimă și amintesc aici doar cîteva din montările cele mai remarcate : „Medeea”, „Sărutul femeii-păianjen”, „Dosarul Rigoletto”, „Pescărușul”. Un spectacol-eveniment a fost „Decameronul”, prezentat în mai multe țări. Distins cu numeroase premii în întreaga lume, regizorul care a colaborat și cu Teatrul Municipal „Matei Vișniec”, a avut o importantă activitate academică, predînd la Universitatea Québec, Școala Națională de Teatru, Universitatea Mc Gill, Conservatorul de Artă Dramatică, Universitatea Ottawa, Universitatea Winnipeg. Autor de teatru radiofonic și tv, scenarii pentru film și scenă, adaptări, artistul acesta complex, nonconformist și sofisticat a revenit în România după 1989, a montat numeroase spectacole pe diferite scene din țară, fiind distins cu ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler, înmînat de președintele României, Klaus Werner Iohannis.
Romanul „Penumbra” este greu de încadrat într-o categorie anume, pentru că autorul mixează socialul, istoricul, sentimentalul într-o fantezie rafinată, plină de ritm, compusă cu tehnica cinematografică a alternării planurilor și secvențelor. Hausvater este, de fapt (așa cum recunoaște el însuși în fragmentul final), un „povestitor de povești” interesat nu numai de substanța narațiunii, ci și de modalitatea/activitatea scripturală, pe care o descrie mereu, într-un constant puseu autoreferențial : „De cînd am început să strîng material pentru această carte, mi-am spus că trebuie să evit orice definire a genului cărții. Ar putea fi un roman de dragoste sau de suspans politic, un roman polițist sau istoric. Speram ca mărturiile, interviurile și informația strînsă să mă ducă spre un gen literar care să se potrivească doar acestor personaje și nu altora, ca un costum de haine croit pe măsură.” (p. 41)
Așadar, în august 2009, în perioada premergătoare eclipsei de soare vizibilă cel mai bine din țara noastră, o femeie și un bărbat se întîlnesc, pentru a lămuri povestea încîlcită de iubire dintre părinții lor, cu jumătate de secol în urmă. Ea, Ellen Ross, vine din Canada, are studii de arhitectură, dar lucrează ca asistentă medicală. El, Marian Rotaru, locuiește la Darmstadt, are o viață de familie liniștită. Cei doi se întîlnesc la Hotelul Continental din București, unde mama ei (Irina Stein, studentă cu origini evreiești, făcînd parte dintr-un grup de tineri revoltați contra regimului totalitar) și tatăl lui, George Rotaru (ofițer de Securitate), au petrecut în octombrie 1956 mai multe nopți, într-o poveste de iubire unică: imaculată dar și pasională, plină de lumină, dar și de umbră, de încredere și suspiciune.
Realitatea este descompusă caleidoscopic de romancier, scrisul avansînd asemenea unui „happening” la care autorul este principalul actant, dar și spectator. Numeroase voci narative se întretaie pe parcursul textului, așa-numiții „informatori” ai autorului, fiecare aducînd un fragment de poveste despre Irina și George în Bucureștiul terorizat din toamna aceea. Traiectoria acestei povești de iubire dintre o tînără evreică emancipată și fiul unor țărani moldoveni, ajuns în capitală și propulsat social prin lectură, învățătură și muncă, se conturează gradat, fiecare mărturie aducînd cîte un element nou. Dar cine sînt „informatorii” la care face apel cel ce scrie, un anume Sandu Rosenblatt? Membri ai celor două familii, foști vecini, un chelner, o cameristă de hotel, un norișor care asistă de pe cer la întîlnirile din parc, o țigăncușă dintr-un tablou al lui Aman (a cărui casă-muzeu este locul de întîlnire al Irinei cu George), o pisică a blocului „fără nume, fără ocupație”, ba chiar și un cowboy de pe un pachet de Marlboro…
Ca în teatrul lui Corneille, cei doi îndrăgostiți din 1956 sînt sfîșiați între iubire și datorie. El, pentru că fiind ofițer de Securitate este legat prin jurămînt de partid, patrie, ierarhia militară, dar nu poate să o predea autorităților pe femeia iubită; ea, membră a unui grup de studenți implicați într-o mișcare de solidarizare cu revoluția din Ungaria, se simte atrasă irezistibil de un bărbat care este opusul ei, dar nu se poate retrage din activitatea clandestină pe care și-o asumă. Paradoxal, între cei doi înflorește ca o floare într-un deșert un sentiment complex, plimbat mai întîi prin parcuri, săli de cinematograf, cimitirul evreiesc unde este înmormîntat tatăl ei (fost deportat în Transnistria). Iată cum este descrisă prima lor noapte, de o puritate absolută: „Irina adormise. În penumbră, ea strălucea ca un diamant. Dintr-o dată, George auzi o voce pe care o știa din trecut, din satul lui natal. Era baba Safta, vrăjitoarea satului. Pe cînd era mic, obișnuia să-i ducă lapte și brînză. Într-o bună zi a întrebat-o cum va ști dacă fata pe care o va iubi îl va iubi și ea. Safta nu mai avea dinți și duhnea de-ți muta nasul. <Georgică, vei ști. Știi cînd? Atunci când mîndra ta va adormi liniștită lîngă tine. Atunci și numai atunci a scăpat de griji, se știe ocrotită. Atunci și numai atunci se abandonează iubirii>. George își scoase hainele, pantofii, se întinse lîngă ea. În momentul în care lăsă capul pe pernă, adormi și el”. (p. 156) Tînărul securist va plăti cu șase ani de închisoare scoaterea clandestină din țară a studentei, cu care nu se va mai întîlni niciodată.
Ziua de 11 august 1999, pe care mulți ne-o amintim, este pentru Ellen și Marian o zi a katharsis-ului, a descoperirii unui adevăr esențial. Chiar dacă fenomenul astral se petrece „cu rapiditatea gîndului” („o mînă imensă” acoperă soarele și dintr-o dată cade întunericul), pentru cei doi are loc adevărata iluminare: „Buzele lor lipite deveniseră tubul lor de oxigen. Căutau fiecare în respirația celuilalt visurile tinereții, împlinirea așteptărilor, dorința de autodepășire. Atunci, prin acest sărut, și-au înțeles părinții. Eclipsa era făcută din bucățele de adevăr și sinceritate. Numai cei care erau în stare să trăiască momentul prezent fără frică de cel următor, cei care erau gata să sacrifice tot, bani, statut social, ambiția puterii, familie, țară, libertate, numai ei vor putea străpunge misterul întunericului printr-un jurămînt solemn”. (p. 175)
Alexander Hausvater este conștient de necesitatea visului și de importanța pe care trebuie să o acorde evenimentelor unice. Eclipsele (reale sau metaforice), momentele de emoție, de eroism sau lașitate, de iubire sau deznădeje sînt amalgamate în laboratorul lui, devenind un roman ritmat, incitant, captivant. Întru totul asemănător autorului. Cartea aceasta fabuloasă, finalizată pe 13 mai 2020, dedicată fiului său și (cu un zîmbet în colțul buzelor!) „Doamnei Corona” este un adevărat regal de lectură, pe care îmi îngădui să sper că o vom lansa și la Suceava, în prezența autorului, după ce va trece penumbra pandemiei.
Elena-Brândușa Steiciuc
