„Existau în școală și clase fără bănci. Copiii stăteau pur și simplu așezați, rezemați de pereți, și scriau în caiețele pe ghiozdănele. Cînd sînt mai mărișori primesc și bănci. La grădiniță nu aveau deloc pe ce să se așeze. Aveau doar o mochetă. Acolo, în munți, unde am mers noi, la 2.500 de metri, era învățămîntul primar. Erau două clase de învățămînt primar și învățau limba engleză. Cu toții învățau limba engleză și aveau și o clasă de grădiniță. Făceau toate disciplinele și comunicau cu precădere în limba engleză, fiindcă pentru ei engleza este pașaportul de comunicare cu întreaga lume. Nu pot să spun că în Nepal nu există școli private, că nu se dau certificate Cambridge sau că nu există modernitate în învățămînt, dar tocmai faptul că oriunde în vîrf de munte poți să mergi la o școală și să înveți mi s-a părut excepțional. Copiii aceia ne-au dat o lecție de emoție cu totul deosebită. În Nepal nu urci muntele chiar pe cărări de munte. Urci mii de trepte în piatră. Cînd ajungi sus pe un platou și vezi cîte o cărărușă nu poți avea o bucurie mai mare. Deci, copiii ăia zilnic urcă și coboară treptele pînă la și de la școală. Sînt foarte mulți oameni care se duc în Nepal ca voluntari și ajută școala. Noi cumpăraserăm pentru acei copii niște bomboane și eram foarte mîndri că la pauză vom putea petrece timp cu ei. Sigur că ei aveau pachețelele lor, am stat în pauză cu ei acolo, i-am servit cu bomboane, ne-am uitat la ochii lor pieziș… Se uitau la bomboane, se uitau la noi… Și apoi s-a uitat fiecare la frățiorul sau la surioara lui dacă are bomboane. Pe urmă și-au pus bomboana în gentuță. În Nepal, cînd urci spre Himalaya, există check-point-uri cu ștampile. Îți pui ștampila pe pașaport și treci în document și data, pentru a se ști cînd ai fost și pînă unde. Vizita în Nepal era un vis de-al meu de cînd eram în liceu și îl citeam pe Mircea Eliade”. Profesoara Manuela David, directoarea Casei Corpului Didactic Suceava, despre vizita în Nepal.
