Am găsit o notă într-un jurnal din 1986. Un prieten îmi spunea ceva în toiul unei discuții pe tema ce facem ca să ne salvăm? Aveam toți nevoie de puțină libertate, măcar atît. Eu propuneam să formăm un grup și să scriem un protest. Nu aveam curaj singur, eram un necunoscut. Discuția noastră avea ca scop să îl atrag în grup. A răspuns sceptic: ”Nu există decît soluția individuală!”. Îl întreb – ”Deci fiecare pentru el?. Ne ducem la fund toți, dispărem ca nație… Toată Europa se ridică….” „Asta e!”, a zis și a fugit după un tramvai care întorcea la catedrala Sf. Iosif. Era dictatură, lumea devenise insuportabilă și nu se ivea nici o ieșire, nicăieri.
A venit decembrie 1989, totul s-a schimbat. În anii `90 românii au improvizat un soi de solidaritate menită să îi scoată din greutăți. Își refăceau moralul. Am devenit conștienți că numai odată cu lumea românească, pe ansamblu, destinele noastre se vor schimba. Numai așa – personal, dar și cu familiile – vor scăpa de sărăcie, vor fi liberi. Numai în acest cadru, nu singuri, nu fiecare pentru el. Ne simțeam legați de „destinul nostru național”.
Anii `90-2000 a adus multe dezamăgiri. Am ratat toți multe ținte. Am fost invadați de minciună și corupție. Speranțele noastre s-au năruit una cîte una. Nu am reușit să ne ridicăm. Între ce visam în 1990 și ce am realizat s-a căscat o prăpastie tot mai adîncă. Individul și familia s-au decuplat de ideea/sentimentul reușitei comune.
În anii `90 ieșeam în stradă și protestam cînd eram nemulțumiți. Luptam în comun pentru binele nostru. Acum se procedează diferit. Tragi fermoarul unei valize cu cîteva lucrușoare și pleci în Occident să te realizezi. Fenomen de masă, milioane au plecat deja cu gînd să nu se mai întoarcă. Să-și facă altă viață acolo, departe. Succesul nu mai are legătură cu succesul țării. Nu mai ai timp să aștepți pentru a trăi fericit. Lumea românească se transformă mult prea încet și ai doar o viață. De ce ai aștepta? Nu are rost.
Ne-am întors la însingurarea, alienarea, egoismul din anii dictaturii… Cum îmi zicea prietenul meu într-o stație de tramvai cîndva – „Nu există decît soluția individuală”.
Stelian TĂNASE
