În paralel cu un parcurs autobiografic – școala, mediul familial modest, armata, facultatea, Cenaclul de Luni, notorietatea – recentul volum semnat de Mircea Cărtărescu aduce în prim plan datoria fundamentală pe care autorul o recunoaște față de literatură, care „a ținut loc pentru mine de educație morală și religioasă”.
Nu mai este nevoie să spun cît de important este autorul în peisajul literar al Europei și al lumii. O atestă numeroasele premii literare primite, adulația „fidelilor”, curentul creat de acest autor bulimic de lectură și de carte.
„Creionul de tîmplărie”, apărut la editura care l-a consacrat pe Cărtărescu – Humanitas, 2020 – este un triptic alcătuit din trei mari secțiuni, complementare și distincte. Prima, intitulată „Cum i-am cunoscut”, este o reverență a autorului față de o serie de figuri tutelare ale scrisului său: Eminescu (a cărui voce ar fi vrut să o cunoască), Dante, Shakespeare, Kafka, Joyce, Arghezi, Barbu, Blaga, conștient fiind de faptul că „în toți creatorii lucrează o mare putere incontrolabilă”.
Nu lipsesc din aceste evocări nici figuri ale unor autori tineri în acei ani de formare: Mircea Dinescu, Mircea Nedelciu, Virgil Mazilescu. Este, de asemenea, recunoscut de Cărtărescu (el însuși traducător) meritul celor care transpun într-o altă limbă opere diverse, așa cum a fost Mircea Ivănescu. Datoria față de traducător este recunoscută la pagina 78, pentru că acesta „i-a îmbrăcat pe Joyce și pe Musil, pe Kafka și pe Faulkner, pe T. S. Eliot și pe Scott Fitzgerald în haina splendidă a limbii române”.
Merită să citim cu atenție și chiar cu creionul în mînă secțiunea centrală, cea care dă titlul volumului. Veți regăsi aici splendida uimire a scriitorului în fața evoluției sale, de la copilul sărac, crescut într-un mediu proletar, incult, dar plin de o anumită vitalitate al Bucureștiului din anii 1960, pînă la autorul consacrat. Proza care dă titlul volumului este centrată pe un obiect simbolic, ales de copil la un an, cînd – conform tradiției – acestuia i se pun diverse obiecte pe o tăviță. Pentru micul Mircea, alegerea destinală este tocmai creionul de tîmplărie al nașului său, obiect despre care le spune: „l-am înșfăcat cu toată puterea și nu i-am mai dat drumul, nici n-am mai vrut să iau altceva de pe tavă”.
De fapt, acest capitol central conține opt discursuri rostite de Cărtărescu la decernarea diverselor premii care i-au marcat traiectoria, în diverse capitale ale lumii. În fiecare din ele sînt revelate fațete ale scrisului său, devenirea sa ca artist, crezul său literar și existențial: „Poezia ca loc al cunoașterii”, „Locul SOLENOIDULUI în scrisul meu”, „Cum n-am ajuns Camus”.
„Gheață și foc”, secțiunea finală, cuprinde nouă evocări făcute de Cărtărescu unor scriitori contemporani, dintre care unii fac parte din cercul lui de prieteni. Poloneza Olga Tokarczuk, căreia atît el cît și soția sa – Ioana – îi admiră ironia bonomă, creativitatea, precum și lecturile, „adevărate spectacole de mimică, expresivitate a intonației”. Nu este uitat regretatul autor israelian Amos Oz, evocat într-o proză splendid intitulată „Vrăjitorul (din) Oz”. Iată cum își amintește Cărtărescu acea conferință a scriitorului israelian din cadrul vizitei de la București: „Cel mai bun moment al său de pe scena Ateneului a fost descrierea, înveselitoare ca din Șhalom Alehem, a poporului țării sale: oameni care critică tot și toate, chiar și pe Dumnezeu. Israelul e o țară <cu șase milioane de miniștri>, iar <fiecare cetățean crede că el ar ști să rezolve cel mai bine problemele țării>” (p. 234).
„Gheață și foc”, titlul oximoronic al ultimei proze, amintește acel fenomen literar al anilor 1960, Noul roman francez, care instituise un adevărat imperialism al formei, al descrierii exacerbate, generînd un act al lecturii care era pur masochism. Această „gheață” literară va fi măturată de romanul sud-american, fiind prezentat în contrast și cu proza lui Romain Gary, un fabulos autor francez care „a scris treizeci de romane sub patru pseudonime și a luat de două ori premiul Goncourt sub două nume diferite”.
Nu îmi rămîne decît să îmi declar, din nou, admirația pentru Mircea Cărtărescu, un autor emblematic al generației mele. Invit cititorul să aleagă din raft, asemenea copilului de acum 64 de ani, acest volum care îl va îmbogăți sufletește. Și să se lase pătruns de seva secretată de această pasiune a scrisului, degustînd lent la final fraza plină de sinceritate, prin care Cărtărescu se definește: „Bătătura pe care-o am de la nenumăratele pixuri și stilouri și creioane pe degetul mijlociu e singurul semn de muncă grea pe care-l am pe trup, și sînt mîndru de ea ca de o medalie de onoare”.
Elena Brîndușa Steiciuc
