Prima data cînd am simțit fizic că sînt prizonier, închis intr-un lagăr, păzit de santinele să nu evadez, s-a întîmplat în 1969, cînd a fost festivalul de pe insula White. Senzația de spațiu închis a trecut de la o abstracție fără efect la concretul vieții mele, ceva fizic și dureros. Am înțeles brusc că nu eram liber, nici eu, nici prietenii mei. Da, existau subiecte despre care nu aveam voie să vorbim. Dorințe pe care trebuia să ni le reprimăm. Tabu-uri. Mai ales despre libertate nu se putea vorbi. Ni se spunea (familie, școală, propaganda) că sîntem liberi. Țările noastre – la est de cortina de fier – erau libere și ne ofereau adevărata libertate, singura posibilă. Nu era o libertate factice ca în Occident, ni se spunea. La București libertatea era „necesitate înțeleasă”. Pe scurt, nu eram liber. În paradisul comunist trebuia să cer numai ce mi se dădea. Propaganda ne spunea repetat cît de încătușați erau tinerii în Occident și cît de liberi eram noi. Fericiților! Nemulțumiților li se ia darul. Cum de ne-am imaginat ca am putea sa participăm la festival!? Eram niște idioți. Băgați-vă mințile in cap! Bun, începeam să simt că la mijloc e o mascaradă. Nu aveam nici un dram de libertate. Era bine să nu vorbesc despre asta. Firește că voiam să nu dau de dracu, recte, Organele statului. Ele vegheau să fiu fericit – mă rog, să mă prefac că sînt.
Nu aveam voie să fac ce mi-aș fi dorit, nici să citesc, exista cenzură. Nu aveam voie să văd ce filme mi-ar fi plăcut, nici să ascult ce muzică doream. Nici să mă îmbrac cum aveam poftă. Nici să călătoresc, pentru că nu aveam pașaport. Daca îl cereai deveneai suspect că voiai să fugi, că idealurile comunismului nu te satisfac. Pe scurt, erai dușmanul Regimului. Aș fi vrut să ajung în vara aceea,1969, în insula White, la festivalul rock. Era o nebunie. Nu-mi imaginam că nu puteam să mă duc. Nu vedeam nici un motiv, mă duceam și mă întorceam. Eram un adolescent normal care dorea să vadă lumea, să călătorească, să trăiască experiențe diverse. Nu bănuiam că Regimul nu voia ca eu să văd lumea. Nici eu, nici alții. Am fi înțeles în ce lume de kko trăiam. Ne-am fi contaminat în Occident de cine știe ce boli. Cît de departe era Woodstock!? Era pe o altă planeta…Visam ca proștii.
Statul mă considera sclav pe moșia lui. Voia să mă folosească, eram bun ca brațe de muncă. Regimul avea ambiția să ne supună ideologic și ridica un zid între noi și restul lumii. Mă ținea prizonier. Mă aflam într-un lagăr imens, de la Praga și Berlin la Vladivostok și Shanghai. Ca să reușească experimentul al cărui cobai eram trebuia să ne izoleze total de lumea exterioară. Asta ca să ne mintă, să ne controleze, să ne manipuleze. Nu știam atunci aceste lucruri, dar începusem să le întrevăd. Am așteptat 15 august înfrigurat, crezînd că se va produce o minune. Eram mai mulți care aveau gîndul rebel de a pleca – pe jos, cu autostopul, salahorind pe un vas, cum o fi, numai să ajungem. Eram fani rock, la festival urmau să apară mulți dintre idolii noștri. Clar că nu credeam să avem vreo șansă, dar era un vis mișto. Încă nu ne resemnasem. Resemnarea urma mai tîrziu. Minunea nu s-a produs. Nu am ajuns niciodată nici la Woodstock, nici in insula White. Nu am ajuns nicăieri în Occident. Mi-am petrecut vara aceea toridă (în amintire, toate verile sînt toride) pe Flax, balta din cartier unde altădată fuseseră îngropate cadavrele ciumaților (1812).
Am rămas cu regretele, m-au urmărit pînă dincolo de studenție. Prin anii `80 circulau prin București înregistrări video. Nu prea bune, dar puteai să-ți faci cît de cît o impresie despre festivalul din insula White. Pentru mine a fost cam tîrziu, pierdusem entuziasmul, eram cocoșat de poveri, trecusem binișor de 30. Divorțasem la mijlocul anilor `80, două din romanele mele erau interzise, mă pregăteam să emigrez. Nu ieșisem pînă atunci niciodată din țară. Lumea mare îmi era necunoscută. Doream să mă mut definitiv la vest de zidul de la Berlin. Priveam pe video cu sentimente amestecate. O experiență trebuie s-o trăiești la timpul ei. Ce n-ai trăit la timpul potrivit nu vei mai trăi niciodată. Cînd meditam așa, nici nu eram în insula White, live, ci în mahalaua Filantropiei în fața unui televizor hîrbuit, 20 de ani mai tîrziu, în vara lui 1989.
