Regizorul belgian Guillaume Senez a impresionat cu primul său lungmetraj, „Keeper”, despre un băiat din clasa muncitoare, în vîrstă de 15 ani, care visa să devină portar de fotbal, dar cînd prietena sa rămîne însărcinată el alege să devină doar tată.
Al doilea său lungmetraj, „Nos batailles”, este un alt film despre paternitate, acum în cauză fiind un adult cu doi copii, care este brusc abandonat de soția sa și trebuie să încerce să se descurce singur.
Din nou, o dramă serioasă, intensă ca viața, o producție cu accente din biografia autorului (regizor și co-scenarist): Guillaume Senez (42 de ani). Filmul a fost selectat și prezentat în premieră mondială la 13 mai 2018 în secțiunea „Săptămîna Criticii” din cadrul Festivalului de Film de la Cannes.
Personajul central este Olivier, un șef de echipă la un depozit de ambalaje al unei companii asemănătoare cu Amazon un angajat-sindicalist care luptă în cadrul companiei împotriva nedreptăților. Peste noapte, cînd Laura, soția sa, pleacă de acasă, el trebuie să înfrunte alte provocări: să împace educația copiilor, viața de familie și activitatea sindicală. Pentru a face față noilor responsabilități se luptă să găsească un echilibru, fiindcă Laura nu se întoarce. Cam asta ar fi, în rezumat, subiectul filmului „Nos Batailles”.
Cînd vorbim despre cinema în forma sa cea mai naturală, acest film este un model. Modestie, talent, înțelegerea limbajului cinematografic, această producție devine o lucrare care atrage atenția datorită contribuției actorului Romain Duris.
Soția lui Olivier, Laura (suav interpretată de Lucie Debay), lucrează într-un magazin de îmbrăcăminte și este o mamă atentă la cei doi copii ai lor, Elliot și Rose (Basile Grunberger și Lena Girard Voss). Olivier rămîne uluit atunci cînd primește un apel la serviciu să vină să-și ia copiii de la școală. Colega ei de la magazinul de rochii nu știe unde se află Laura. Nimeni nu știe.
Mama lui Olivier îl ajută la fel de mult ca și sora lui, Betty (Laetitia Dosch). Dar acestea sînt soluții provizorii.
Olivier se confruntă brusc cu faptul că copiii au nevoie de mîncare, haine și o structură fiabilă.
Faptul că Olivier a fost capabil să fie implicat în combaterea nedreptății la locul de muncă, în timp ce soția lui ținea sub control viața familială, este ceea ce face ca procesul de readaptare la noile condiții de acasă să fie prezentat într-un mod captivant.
Una dintre temele abordate cu franchețe și originalitate de regizor este alegerea femeii de a fi sau a nu fi mamă.
În acest sens avem o explicație chiar de la el, regizorul Guillaume Senez: „Mai ales, am vrut să arăt că este o alegere liberă a femeii să-și abandoneze copiii. Nu este moartă sau încarcerată. Ea tocmai a plecat, asta este tot și tot ceea ce vom ști. Nu am vrut să explic și nici să judecăm: înțelegem că această femeie nu mai simțea că se potrivește în această casă sau în această viață. Ea continuă să existe în absența ei, în urmele ei care rămîn sau în amintirile pe care le au alții. <Nos Batailles> este un film despre paternitate: Elliot și Rose (cei doi copii) sînt cei care îl vor face pe Olivier să crească, să-l facă tată, să-l conducă să se stabilească și să se gîndească la viața sa intimă și la relațiile lui cu ceilalți și cu lumea. Am vrut să arăt complexitatea și modernitatea lumii fără gîndul de a ține o mare prelegere. Nu-mi place cînd publicului i se spune ce este bun și ce este rău. Îmi place să arăt lucrurile așa cum sînt, pentru ceea ce sînt”.
Un film cu personalitate, care nu oferă răspunsuri ușoare, care ne expune filmului, care ne mustră. Tăcerea, non-răspunsul și „cicatricea”, uneori, devin singurul instrument de comunicare. Spaniolii au rulat filmul sub titlul „Silencio y cicatrices”, care nu cred că mai are nevoie de vreo traducere.
În același timp, lungmetrajul conturează viziunea mondială tandră a lui Senez, ale cărui personaje nu sînt oameni răi și al cărui cinematograf nu judecă, ci observă, lăsînd publicului să reflecteze la starea lumii în care trăim, atît în interiorul caselor noastre, cît și în afara lor.
Un film care ne amintește de puterea limbajului cinematografic adevărat, frumos și demn de urmărit în aceste vremuri încărcate cu filme plictisitoare și blockbustere.
Geo Alupoae
Critic de teatru și impresar la Teatrul ”Matei Vișniec”
