E carantină. O perioadă în care toată lumea găteşte, face live-uri pe Facebook şi rupe Netflixul. Eu mi-am propus, însă, să mă reîntorc la muzica mea, aia care m-a inspirat de-a lungul celor 20 şi ceva de ani ai mei. La începutul lui martie, cînd lucrurile erau ceva mai relaxate (mai ales în Regatul Unit), aflam că una din trupele care au stat la baza formării mele ca OM, GENESIS, se reuneşte. Da, anunţul a fost făcut în premieră la BBC Radio 2, în emisiunea lui Zoe Ball, după ce toată lumea şi-a dat cu presupusul, ba că e Floyd (???), ba că e Oasis, ba că e ceva trupă disco din anii ’70. Nimeni nu s-a gîndit nici măcar o secundă la Genesis.
Pentru mine, toată treaba asta cu reunirea unei trupe de suflet era un vis frumos. Ştiam că Floydul n-are cum să mai fie Floyd fără Rick Wright, iar Genesis-ul era de mult timp dizolvat, fiecare avînd drumul lui. De Collins ştiam că tocmai încheiase un turneu european, de Rutherford că e prins în continuare cu Mike & The Mechanics, iar Banks, în studio, scriind muzici greoaie pentru orchestră. Ei, uite că Bărbosul, de acolo de Sus, s-a gîndit să mai bucure şi fanii prog-rock-ului şi să-i inspire pe aceşti Supraomuleţi să se regăsească. Unde? Pe scenă, bineînţeles. Pentru noi. De cînd am aflat, am luat (din nou) toată discografia la puricat. De fiecare dată cînd mă întorc la „iubirile dintîi” mă simt „acasă”. Sau mai mult de atît. De exemplu, recent am reascultat A Trick of The Tail, care este şi favoritul meu. Da, este primul album cu Collins la voce. Personal, l-am venerat pe Peter Gabriel şi continui să o fac. Am împlinit 20 de ani văzîndu-l live la Bucureşti, deci da, pentru mine este unul din cei trei profeţi muzicali (nu e greu să-i ghiciţi pe ceilalţi doi) care mi-au marcat existenţa. Însă A Trick of The Tail are ceva atît de special, încît n-ai cum să-l desconsideri doar pentru că nu e cîntat de Gabriel. E un album complet şi complex. Este cel de-al şaptelea disc lansat de grupul britanic, ajungînd printre primele care s-au bucurat de un real succes. Da, nu este magnum-opusul grupului, dar este un disc mai mult decît reuşit. Dacă mă întrebaţi pe mine, scuzată să-mi fie impertinenţa, dar nici nu s-a simţit lipsa lui Gabriel prea tare. În ciuda cîrcotaşilor care nu s-au plictisit încă de făcut comparaţii, aflaţi că Phil Collins şi Peter Gabriel nu au fost niciodată rivali, ba chiar au rămas cei mai buni prieteni şi s-au ajutat reciproc în carierele solo.
Aflînd vestea cea mare, vă daţi seama că Facebook-ul a vuit de opinii mai mult sau mai puţin argumentate. Ba că Genesis-ul s-a rupt chiar în momentul plecării lui Anthony Phillips, ba că nu există Genesis fără Peter Gabriel şi Steve Hackett, ba că Phil n-a avut niciodată o voce demnă de un solist. OK, but not OK. Părerea mea este că Genesis-ul n-ar mai fi fost Genesis fără Tony Banks. Atîta timp cît recunoaşteţi grupul după sound-urile fantastice create de Tony (chiar şi în anii ’80, cînd totul devenise „prea comercial”), credeţi-mă, Genesis rămîne Genesis. Cu sau fără Phil Collins la voce. Şi hai să dăm Cezarului ce-i al Cezarului: cîţi dintre voi n-aţi simţit măcar o dată fluturi în stomac ascultîndu-l pe Collins?
Mă rog la Doamne-Doamne să-i ţină sănătoşi (mai ales pe Phil, care spre deosebire de ai săi colegi nu s-a conservat la fel de bine), iar în decembrie să ne întîlnim. Da, îmi voi întîlni o bună parte din viaţă la Manchester, pe 9 decembrie, în turneul The Last Domino?
Vouă, acelaşi îndemn: să nu uitaţi să vă bucuraţi de muzică! Există viaţă şi după COVID. Doamne-ajută!
Alexandra Cuza
