„Eu fac parte din categoria celor vechi. M-am născut înainte de război, în 25 august 1943, la Mircești, Vrancea. Tata, preot. Mama, casnică”. O mamă care-l „stimula”, adică îl mai articula cîte un pic atunci cînd făcea năzdrăvănii şi un tată „mai politicos, mai domnos”. Dacă ar avea un coşmar „ar trebui să visez coșarca cu dinți pe care i-am scos”, iar cea mai mare mulţumire a sa este aceea că are pacienţi care se întorc şi după 30-40 de ani la cabinetul pe care-l are, după cum veţi afla din scurtul interviu pe care binecunoscutul medic Ioan Costea ni l-a acordat. Spunem prea scurtul interviu, în condiţiile în care medicul, colecţionarul şi omul căruia îi place să scrie ar avea răspunsuri care ar avea nevoie să fie găzduite de numeroase pagini de gazetă.
Jupânu’: Domnule doctor, cînd spun cuvîntul copilărie ce emoții vă încearcă? Ce amintiri vă vin în minte prima oară?
Ioan Costea: Sînt cele mai frumoase amintiri din viață. Am trăit la țară și am avut o copilărie frumoasă. Am fost și stimulat de mama, Dumnezeu s-o ierte. A murit acum o lună la vîrsta de 95 de ani.
Și cum vă stimula?
Cred că astăzi ar fi avut treabă cu poliția. Cică nu ai voie să-l mai ciupești pe individ. Dar se respecta proverbul că bătaia e ruptă din Rai. La mine era ruptă cam des, pentru că eram mai puțin ascultător. De dimineață pînă seara eram un ulițarnic. Mi-a plăcut să am anturajul meu în lumea rurală, să spun.
Tata cum era?
Tata era un om licențiat la Cernăuți, de școală veche, vorbitor de patru limbi străine. Mama era rustică, dar mai realistă. Ea regla toate problemele. Şi pe ale tatălui. Era mai tranșantă. El era mai politicos, mai domnos.
Ce jocuri aveați în copilărie?
Enorm de multe. Nu le au ăștia în magazine. Le făceam noi, ni le cream. Începînd cu poarca, cu țurca. Erau după sezon. Acum, de exemplu, jocul nucilor. Se făcea un șir de nuci. Se juca cu o nucă mai consistentă, pe care unii aveau inspirația s-o modifice și loveai șirul. Și cînd îl loveai era al tău.
Domnule doctor, cînd ați fost întrebat prima oară ce vreți să vă faceți cînd veți fi mare?
Unul dintre vecinii mei era un țăran, fost haiduc, moș Ion. Nu știu cîtă carte avea, în schimb era o bogăție folclorică: obiceiuri, datini, colinde, cîntece haiducești. Tot ce vreți dumneavoastră știa omul ăla. A zis: „Părinte, fă-l doctor și lasă-l pe marginea drumului”. Asta însemna că nu o să mor de foame.
Și de atunci v-a încolțit ideea să vă faceți medic?
Eu trăind în lumea asta a preoților, dacă tata mi-ar fi solicitat să mă fac preot, poate m-aș fi făcut. Dar erau vremuri foarte grele și a renunțat la ideea de a-și face copiii preoți. Dacă erai preot parcă erai ciumat. Te duceai la preot, te rugai să îți ierte păcatele și apoi dădeai cu pietre în geam sau ceva de genul acesta. Asta era vremea.
Liceul unde l-ați făcut?
În Focșani, la „Unirea”, un liceu foarte bun, cu tradiție. Cu profesori de excepție. Am avut profesor la fizică pe unul care a lansat primul satelit. A făcut calculele. Satelitul l-au lansat rușii. A ajuns rectorul Institutului Politehnic din Galați. Era un tip mai boem, mai ciudat.
Domnule doctor, cînd ați luat decizia să faceți Stomatologie?
Mi-e greu să spun adevărul, dar îl voi spune. Deci, eu, fiind băiat de preot, am pătruns mai greu în universitate, dar am făcut o școală postliceală un an de zile, după care în 1962 a venit acea slobozenie, nu s-a mai ținut cont de originea socială. Și atunci am reușit să intru. Dar în anul cînd am fost la postliceală am fost repartizat în practică la profesorul Chipael, în sala de operații, la Iaşi. Și el a fost un factor de decizie în viața mea. El era chirurg, dar eu am ajuns la stomatologie, tot de la un chirurg unde am făcut practica de vară. Nu îi mai rețin numele. Și cînd veneau cucoane cu probleme, infecții, flegmoane, îmi zicea: „Maestre, te așteaptă”. Eram un puști, aveam 17-18 ani. Și pentru că era o procedură simplă el stătea și mă asista. Și zicea: „Maestre, ai cuvîntul”. Îl văd și acum, după 50 de ani. În luna aia am slăbit trei kilograme, de la 67 la 64. Și am zis că dacă dau în viața mea peste unul ca ăsta…, mă duc la stomatologie. Și m-am dus.
V-a părut rău vreo clipă că ați făcut Stomatologia?
Nu. Eu, fiind de la țară, nu faci întotdeauna chiar ceea ce îți place. Faci ceea ce trebuie. Și cred că părinții mei în felul ăsta m-au educat. Am încercat să fac chirurgie maxilo-facială și am prins un post la Iași. Dar fiind însurat și avînd un copil, a trebuit să vin pe meleagurile bucovinene.
Și regretaţi că ați ajuns aici?
Nu. M-am implicat. Mie mi-au plăcut bucovinenii. Știam de la tata care a făcut mai mulți ani la Cernăuți care este optica bucovineanului. Respectul lui față de muncă, față de vecinul lui. Altă educație. Poate supăr pe careva… Bucovineanul este țăranul român cu educație austriacă.
Ați încercat vreodată să aproximați cîți pacienți ați avut de-a lungul carierei?
Am zis că dacă ar trebui să am un coșmar ar trebui să visez coșarca cu dinți pe care i-am scos. Au fost zile, cînd am venit în Suceava, aveam 70-72 de pacienți. Țin minte acest lucru pentru că atunci am fost reclamat de un tovarăș de la partid.
În general, pacienții pe care i-ați avut v-au mulțumit după aceea?
Pentru mine testul valoric a avut două aspecte. Unul, pregătirea profesională la care eu am ținut în mod deosebit. Mi-am dat doctorat și alte examene. Am ajuns medic primar. Am fost recunoscut și pe plan internațional. Am primit vreo trei decorații. Cînd le-am primit era o cinste. Pentru mine, cea mai mare apreciere și evaluare este respectul din partea pacienților. Și faptul că se întorc după 30-40 ani.
Jupânu’
