Lucian Dimitriu, născut pe 19 martie 1974 la Suceava, a absolvit nu mai puţin de trei facultăţi: Facultatea de Litere și Științe, specializarea Istorie-Geografie, în 1997, Academia de Teologie Ortodoxă din Chișinău în 2005 și Facultatea de Drept și Administrație publică a Universității „Spiru Haret” în 2009. Mama, Elena, a absolvit Liceul Pedagogic în 1973 şi a lucrat ca educatoare, mai întîi la grădinița din satul Fetești comuna Adâncata, iar apoi la grădinița de pe strada Cernăuți „(stradă pe care m-am născut, am crescut și pe care locuiesc și în prezent)”. Mama domnului Dimitriu este pensionară, la fel ca şi tatăl său, Viorel, care a absolvit cursurile Liceului „Petru Rareș” și apoi pe ele ale unei şcoli de maiştri, după care a lucrat 40 de ani la STIMAS Suceava (fabrica de sticlă).
Lucian Dimitriu este profesor de istorie la Colegiul Tehnic „Alexandru Ioan Cuza” Suceava şi inspector pentru problemele educaţionale ale rromilor în cadrul Inspectoratului Şcolar Suceava, iar prin activitatea sa publică, prin articolele pe care le scrie în presa locală şi centrală, militează pentru sprijinirea elevilor de etnie rromă şi promovează etnia rromă.
Jupânu’: De unde aveţi cele mai frumoase amintiri: din şcoala generală, din liceu sau din facultate?
Lucian Dimitriu: Cu siguranță cele mai frumoase amintiri le am din liceu. Prieteniile pe care le-am legat atunci s-au păstrat pînă astăzi. Prin clasa a zecea am fost îndrăgostit nebunește și în taină de o colegă de clasă. Din păcate n-am avut curajul să-i spun niciodată acest lucru. De fapt o vedeam cum doream eu să fie și nu cum era ea cu adevărat.
Care a fost cea mai mare trăsnaie pe care aţi comis-o şi cum aţi fost pedepsit?
Cred că cea mai mare trăsnaie pe care am comis-o a fost că în clasa a X-a nu m-am mai dus pe la școală deloc, părinții bineînțeles habar nu aveau de acest lucru, iar cînd au aflat era deja prea tîrziu. A fost singura dată cînd tata m-a bătut, și m-a bătut rău tare, că la urmă plîngea și el de mila mea, pentru că-i părea rău. Am fost reînscris în clasa a X-a și am terminat liceul cu bine.
Prima dată cînd aţi fot întrebat ce vreţi să vă faceţi atunci cînd veţi fi mare ce-aţi răspuns?
Am dorit să mă fac gunoier, pentru că eram fascinat de mașinile de gunoi, nimic mai mult.
Cînd aţi luat decizia fermă de a urma cursurile facultăţii de istorie şi de ce?
Cînd am terminat clasa a XII-a și am dat Bac-ul nici prin cap nu-mi trecea să dau la facultate. Tot timpul am fost considerat un elev de mîna a doua. Nu m-am evidențiat niciodată prin nimic special. Mama m-a înscris la facultate. I-am spus: „Crezi că un prost ca mine poate intra la facultate?”. Mamei i-a plăcut foarte mult istoria, dar s-a căsătorit imediat după liceu și visul ei de a deveni profesor de istorie s-a năruit. Acum, fără istorie nu pot trăi.
Sînt copiii de astăzi interesaţi de istorie?
Cîtă vreme totul se rezumă la povești cu iz patriotic sau la partea telenovelistică din istorie sînt interesați, dar de istoria ca știință trebuie să recunosc că sînt din ce în ce mai puțin atrași. Dar știți cum este: nu toți vor deveni istorici şi cu un bagaj minim de cunoștințe tot rămîn.
De ce şi istorie, şi drept, şi teologie?
Referitor la istorie v-am spus cum stau lucrurile. În privința facultății de drept, la un moment dat, din cauza navetei foarte grele de la Suceava la Burla, am vrut să dau concurs ca grefier, fiind îndrumat de soția mea, care lucrează în sistem. Teologia am făcut-o din pasiune, mi-am dorit să devin preot. Din păcate…
Aţi fost complexat vreodată de faptul că sînteţi de etnie rromă?
Este o întrebare puțin mai delicată. Provin dintr-o familie mixtă. Mama mea este româncă, ba chiar, mai mult, pe atunci era fiică de primar, iar fratele ei cel mai mare era colonel în Garnizoana Iași. Problemele pe care le-a întîmpinat tatăl meu în momentul căsătoriei cu maică-mea au fost uriașe. Nimeni pe atunci, poate ca și acum, nu-și putea închipui că pot exista țigani care merg la școală, care nu fură, care lucrează, care sînt gospodari. Da, am fost complexat foarte multă vreme de acest lucru. Cel mai adesea se spunea de familia mea: „Sînt de treabă, păcat că-s țigani”.
Aţi fost jignit vreodată profund pentru că sînteţi rrom? Cum aţi reacţionat?
Într-o practică de studii, la Agigea, într-un popas, o colegă roșcovană, pistruiată și cam grăsună, umflată de rîs m-a întrebat: „Băi, Luciane, tu eşti ţîgan, nu?”. Pe cît de simplă e întrebarea, pe atît de imposibil mi-a fost să răspund. Nu doar atunci, ci în toți anii care au trecut. De aceea, am căutat ani de zile răspunsurile altora, sperînd să-l înțeleg mai bine pe-al meu. Am rămas perplex cînd am auzit-o și n-am știut ce să răspund. Am suferit profund în ziua aceea, mai ales că incidentul se întîmplase și de față cu colegii mei, care nu-mi știau etnia. Au început să se întrebe după ce repere s-a orientat fata aceea de m-a identificat ca țigan.
Care au fost modelele dumneavoastră în viaţă?
Neagu Djuvara, Ion Rațiu și Nicolae Steinhardt.
Dacă aţi fi ministru al Educaţiei care fi lucrul pe care l-aţi schimba?
E foarte greu de spus, pentru că nu mă visez ministru. Pentru asta trebuie să faci politică, iar eu sînt total pe de lături la acest capitol. Aș interzice cu desăvîrșire temele care se dau de cele mai multe ori pentru părinți.
Care consideraţi că este cea mai mare realizare a dumneavoastră?
Cea mai mare realizare este fiica mea Lăcrămioara-Teodora.
Jupânu’
