Știți prea bine teoria mea (aș fi bucuros să fie chiar așa, o simplă teorie, dar din nefericire realitatea o confirmă zilnic, și parcă tot mai apăsat de multă vreme încoace) conform căreia noi, românii, trăim într-o lume perfect paralelă cu cea normală, cel puțin în zona spirituală, valorile pe care restul lumii le prețuiește și le promovează fiindu-ne absolut străine, ca o prelungire absolut nenorocită a vremurilor comuniste cînd toate astea ne erau oficial interzise. Bizar e că în loc să ne umplem de ele acum, cînd totul se poate, noi rămînem ancorați în sălbăticie, în beznă, în peșterile noastre din care nimic nu ne urnește către lumină.
Așa se face că un simbol universal cunoscut, emblematic pentru cultura planetară, limba Rolling Stones, la noi este cunoscut doar de o mînă de oameni, imensa majoritate ignorînd-o sau, mai grav, confundînd-o cu un furt ordinar: emblema Radio Kiss FM! Săptămîna trecută, într-o emisiune-concurs, nici măcar unul dintre concurenți (oameni tineri, vedete din diverse zone, nu fosile comuniste!) nu a înțeles ce era limba aia pictată pe un tricou! În acest context de imbecilitate generalizată, de ce naiba m-ar mai mira că lumea normală sărăcește pe zi ce trece, iar noi nu observăm că pleacă dintre noi artiști monumentali?… de care românii, ăia care ”sînt mîndri că sînt români”, nici n-au auzit vreodată?
În această dezordine de idei, pe 10 ianuarie a mai plecat un monument: Bob Weir, chitarist și vocalist, co-fondator în 1967 al enormului grup american Grateful Dead, alături de bunul său prieten Jerry Garcia, chitarist cu adevărat excepțional, stins cu mulți ani în urmă, în 1995. Ca să nu o lungim: în seara cînd a murit Garcia, Bob Weir avea concert. În miezul acestuia, s-a oprit pentru a spune aceste vorbe: ”Prietenul nostru plecat, dacă ne-a demonstrat ceva, atunci este aceea că muzica bună poate face ca vremurile grele să ne pară mai bune”. La moartea lui Bob Weir, cel puțin în România, nimeni n-a spus nimic. (Foto: The Power Loon)
