LISABONA. Eram student in 1974, primăvara, cînd presa sub cenzura de la București lăsa să apară știrea despre ce se întîmpla în Portugalia. Din interes politic, firește. Aflam că acolo lumea a ieșit pe străzi, dictatura a căzut, steagurile roșii sînt pretutindeni. Armata a răsturnat dictatura care dura de decenii. A fost o lovitură de stat pașnică, s-a spus. După ”Scînteia” era un semnal că imperialismul a intrat în ultima sa fază, cum prevăzuse Lenin – încă un pas spre comunism, „visul de aur al omenirii”. La Lisabona mîna lungă a Moscovei – aflam de la Radio Europa Libera – încerca să instaleze un regim bolșevic, ca la Petrograd în octombrie 1917. Pînă una alta, sub ochii noștri mirați se prăbușea Imperiul Portughez. Portugalia – lumea a uitat – era un imperiu colonial, deținea Angola, Mozambic, Insulele Capului Verde etc. Era ultimul imperiu după destrămarea celor britanic, italian, olandez și francez.
Odată cu Revoluția Garoafelor din 25 aprilie 1974 a apărut întrebarea – dacă și la București e posibilă o asemenea răsturnare? Un cocktail Molotov cu lumea revoltată și armata pe străzi, arestarea capilor statului? Cum ne putem scutura de un regim departe de a fi o democrat? Eram tineri, visam deznădăjduiți la libertate ziua si noaptea prin toți porii, „zi de zi, ceas de ceas și în proporție de masă”. Lumea era sătulă de cenzură, de Securitate, de interdicții (de la cea de a călători, la detaliile cele mai mici ale vieții cotidiene – rații, avort…).
Erau multe asemănări cu dictatura lui Salazar & Marcelo Caetano, succesorul său. De ce regimul de la București nu ar cădea la fel?, s-au întrebat destui chiar dacă nu aveai cum să visezi atît de departe. Ar fi părut nerealist și nimănui nu îi trecea prin minte că vom scăpa vreodată de comunism și că vom fi liberi. Cel puțin atîta vreme cît la Moscova bolșevicii & KGB erau stăpînii jocului. De la Kremlin și Lubianka sovieticii controlau jumătate din Europa. Și, totuși, a mai durat doar 15 ani ca toate acestea să se adeverească – zidul de la Berlin a căzut, iar regimurile comuniste s-au prăbușit pe rînd ca un domino. Chiar și la București.
Prima imagine pe care mi-o amintesc din 21 decembrie 1989, este de pe bulevard, în dreptul cofetăriei Casata, la intersecția cu strada Amzei. Să fi fost pe la 14-15. O adolescentă s-a desprins din mulțimea de 200-300 de protestatari care ocupa caldarîmul, strigînd ca să își facă curaj – Jos Ceaușescu! Jos comunismul! S-a apropiat de plutonul de scutieri care bara bulevardul și a oferit o floare unui soldat. Tuturor ni s-a tăiat respirația. Ce va urma? Soldatul, la ordin, a rămas impasibil. Nu a lovit-o cu patul puștii, nu a împușcat-o. O scenă care amintea de Lisabona la sfîrșitul lunii aprilie 1974. Armata fraternizînd cu mulțimea. Era greu de imaginat carnagiul care va urma privind scena cu soldatul și fata. Mă găseam pe trotuar. În jur alți gura cască. A fost clipa cînd am decis să trec pe caldarîm, treceam dintr-o epoca în alta, dar nu îmi imaginam ce pas uriaș făceam cînd m-am amestecat cu protestatarii cei curajoși. Cu frică, să o spun. La prima scandare ”Jos Ceaușescu, jos comunismul!” era și glasul meu printre celelalte. Așteptam, pîndeam clipa aceia de foarte mulți ani. Mă așteptam la represalii, se va trage în noi, mi-am zis, dar se petrecea ceva nou. Se simțea în aer. Lumea era hotărîtă să înfrunte soldații înarmați cu muniție de război, trupa era pregătită să tragă, să omoare. Da, la București exista un dictator detestat. Peisajul românesc se simplificase enorm. Se reducea la un pumn de protestatari și plutoanele de militari în așteptarea ordinelor asasine.
Nu știu de ce, dar aveam în minte Lisabona 1974. Văzusem în anii `80 pe video un film (prost, dar cu secvențe alb/negru din jurnale de actualități) despre ”revoluția garoafelor” cu lume pe străzi, cu armata defilînd glorificată de portughezi fericiți și iar m-am gîndit că se va întîmpla și la București. Nu prea a fost așa, dar dictatorul a căzut și a fost executat. O merita. Cu istoria nu poți juca la cacealma. Costă cît nu face!
Data trecută vizita mea la Lisabona a picat între 24/25 aprilie și 2 mai. Orașul era pavoazat de mare sărbătoare – 1. a revoluției întîi, pentru căderea dictaturii, și 2. sărbătoarea „celor ce muncesc de pretutindeni”, 1 Mai. Steaguri, benere, anunțuri care chemau lumea la demonstrații. Mari panouri cu secera și ciocanul pe fațadele imobilelor, altele cu un pumn ridicat. Mult roșu peste tot. Paradoxal, orașul era pustiu, lumea își ”luase zile libere” și locuitorii au preferat iarba verde, să participe picnicuri populare, să petreacă în familie. Lisabona avea un aer straniu cu toate teatrele, muzeele, cinematografele închise, cu multe magazine cu lacătul pe ușă. Era imaginea unui oraș în plină revoluție, sub un regim bolșevic, cu imagini proletare pretutindeni. Ce a mai rămas azi din acel roșu expus insistent pe marile bulevarde? Constat, plimbîndu-mă cu Elena, că nu mai găsesc aproape nici o urmă a ”revoluției garoafelor”. Orașul s-a dezideologizat, apare complet civil, indiferent la chestiunile politice. A trecut peste jumătate de secol. Revoluția – cu armata ieșită din cazărmi, patrulînd pe străzi – este uitată. S-au scurs două generații. Și nu este vorba numai de propaganda desfășurată în urmă cu ani, ci mai ales – subliniez – de oameni. Sînt diferiți. S-au schimbat. Habar nu am dacă își mai amintește cineva cuvîntul odios tuturor cîndva „PIDE”. Salazar și el a rămas cîteva rînduri în manualele de istorie. Ce are a face că a condus decenii cu mînă forte Portugalia? Că mulți l-au detestat într-atît cît să răstoarne dictatura si să prefere democrația! Personajele dramei portugheze de la mijlocul anilor `70 ai secolului XX s-au numit Marcelo Caetano, succesorul lui Salazar, generalul cu monoclu Spinola, generalul Gomez, social-democratul Mario Soarez, comunistul revenit de la Moscova, Alvaro Cuhnal…
Caut cărți despre revoluția portugheză – tratate, amintiri, culegeri de documente, orice. Sînt de negăsit în librării. „Lumea nu citește așa ceva – îmi spune un librar, nu o să găsiți”. Înțeleg bine? Chestiunea e clasată. Așa se pare. Memoria colectivă epurată. Și studenților mei cînd le vorbesc despre ce s-a întîmplat în decembrie 1989 li se pare că este vorba despre evenimente petrecute demult, în Evul Mediu. Perspectiva asupra timpului este aici esența problemei. Nu este Timpul, oare, marele maestru de ceremonii al Istoriei? Ba da!
Stelian Tănase
Fragment din volumul ”Europa la patru mîini. Jurnal de campanie”, în pregătire la Editura Corint 2024.
