NISA

Zborul București ( Otopeni) – Nisa (Nice – Cote d‘Azur ) durează 2h și 30 de minute. Emoția plecărilor în străinătate s-a mai estompat. Frenezia de la începutul anilor 90 – cînd abia scăpasem din cușcă – s-a mai dus. S-a schimbat cu rutina. Gesturi reflex, valiză pregătită de seara la ușă. Cîinele hămăie prin curte neliniștit, simte că plecăm și îl lăsăm singur. Cineva va veni zilnic să se ocupe de el, apă, hrana, curățenie. Ne va fi dor de el. Ca și de adorata Utzica. Sînt membrii întregi ai familiei. Ne luam adio, taxiul claxonează la poartă. Șoferul coboară, deschide portbagajul și ne arată unde trebuie să depunem valizele – nu prea corpolente. Ne înghesuim apoi pe bancheta din spate, dictăm adresa. 3, 2, 1, go!…

Străbatem drumul spre periferie prin cîteva cartiere pustii. Urmează direcția Nord, aeroport. Afară din București calea este aglomerată. După podul Băneasa se merge bară la bară. Nu știam că în februarie călătorește atîta lume. Ce simt? Gustul aventurii, spre locuri pe care nu le-am mai văzut. Ce prostii scriu! Străinătatea este o experiență care se consumă în timp, treptat. E ajuns deja reflex… Gesturi mecanice. Coborîm în parcarea pentru pasageri de la Otopeni. Tragem după noi valizele, ne așezăm la coada să facem check-in în fața unui pupitru de ghișeu. Scoatem pașapoartele și biletele. Femeia drăguță în uniformă din spatele pupitrului citește cu răbdare. Confruntă poza cu personajul din fața ei. Corespunde! Să răsuflu ușurat!? Dacă devenisem între timp altcineva? Dacă fizionomia mi s-a schimbat azi noapte? O aud – bagajele pe cîntar! Lipește etichete cu numele noastre și orașul de destinație, nu cumva să se piardă. Mi s-a întîmplat, cînd bagajul mi-a dispărut pe ruta București-Oslo. Din păcate aveam un jurnal în valiza furată – îl regret și acum. Era din perioada 1989-91. Cercetările nu au dus la nimic.

La control stăm bine, nu cărăm niciun kilogram în plus. Îi comunicăm drăguței că sîntem împreună și am dori locuri alăturate. Elena o șarmează. Își zîmbesc reciproc. Bun, aici am terminat. Trecem prin vamă, altă coadă. Se face controlul pașapoartelor. Tipul din gheretă căruia îi întind documentele intră tam-nesam în vorbă. M-a recunoscut de la televizor. Îi sînt simpatic, zice. Măcar aici îmi doream să nu-și amintească nimeni cine sînt. D-aia plec, ca să nu mai întîlnesc niște mutre, niște mirosuri. Bun, asta e! Ajungem în sala de așteptare. Îmi cumpăr un teanc de reviste să am de citit în avion și la hotel – History, L’Express, The Economist, ce găsesc. Se anunță îmbarcarea pentru cursa AIR FRANCE București – Nisa. Pasagerii sînt rugați să se prezinte la poarta 5. Lumea părea amorțită prin fotoliile înșirate de-a lungul pereților de sticlă. Dintr-o dată e cuprinsă de sentimentul urgenței. Iar se verifică documentele fiecărui pasager. Și acest ritual îl trecem cu bine.

Ne preia un autobuz dublu, cu burduf. Cam gol. Cursa de Nisa nu a fost vîndută în întregime. Sîntem transportați într-o margine a pistei unde se găsește aeronava noastră, un Airbus. Ne instalăm pe locurile repartizate. O voce ne cere să ne punem centurile de siguranță. După cîteva manevre și minute de așteptare, avionul începe să ruleze pe pistă. În fine decolează, părea că nu. Simt că mi se înfundă urechile. Una dintre stewardese – cea mai urîtă, tip de capo – ne dă explicații. Ce faci dacă avionul este în pericol? Chestia asta nu prea vreau s-o ascult. Nici cum să folosesc masca de oxigen odată căzută din plafon. Nici cum să evacuez nava – să sar în barca pneumatică daca ne prăbușim în apele oceanului. Primim asigurări, stimați pasageri, că echipajul este pregătit să acorde asistență și să ne și salveze! Stewardesa zîmbește larg.

Plutim într-un cîmp atmosferic calm, sub un plafon de nori. Deasupra – Europa, Alpii, Toscana, Mediterana. Nu le văd, dar știu că sînt în abisul de dedesubt. Citesc, conversez cu Elena. Refuz ce ni se oferă de mîncare în niște caserole. Așa fac întotdeauna cînd călătoresc. Mîncare mai proastă ca în avion nu există. Fast food. Apoi somnolez. La un moment dat pilotul anunță că ne pregătim de aterizare pe aeroportul Nice-Côte d’Azur. La sol sînt 18 grade Celsius și e vreme frumoasă, cer senin. Așadar nu plouă, vîntul bate potrivit. Sîntem rugați să îndreptăm spătarele scaunelor, să închidem centurile de siguranță și să nu le scoatem pînă cînd nu se aprind beculețele roșii din plafon. Să nu mai părăsim locurile de pe scaun. În 20 de minute vom ateriza. Uraaa! În numele comandantului de navă echipajul mulțumește că am apelat serviciile companiei Air France. Ne urează bun sosit! A bientôt!

Aeroportul Nice-Côte d’Azur este identic cu toate celelalte prin care am trecut. O baracă imensă din aluminiu și plexiglas. Aceleași mobile învelite în material plastic în culori pastel. Aceleași uniforme – amploiați, piloți, stewardese, vameși. Aceleași buticuri. Aceleași reclame, cărucioare și scări rulante… Dacă nu s-ar auzi în difuzoare numele orașului unde tocmai am aterizat ai crede că ești la Frankfurt, Varșovia, Riga sau Edinburgh. Nici o diferență, standardizarea este la maximum. Fenomenul îți dă posibilitatea să călătorești folosindu-te exclusiv de reflexele condiționate. Să nu gîndești, să nu optezi, să nu-ți imaginezi ceva, să nu schimbi nimic. Nu trebuie decît să repeți gesturi pe care le-ai mai făcut și altădată.

Stelian Tănase

Fragment din ”Europa la patru mîini. Jurnal de campanie”, aflat în sertar.