Cuza are o dublă față, ca o monedă. Pe de o parte marile lui reforme care stau la baza statului român modern. Pe de alta, corupția regimului său, camarila, jocul de cărți, femeile. Sînt tot ale lui, balanța stă în echilibru, cu bune și rele.
Domnitorul Alexandru Ioan Cuza (n. 1820 ) a abdicat în noaptea de 11/12 februarie 1866. Iată actul semnat în acea noapte pe la ora 5,00 redactat de liberalii complotiști Ion Ghica și CA Rosetti: ”Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinţei naţiunii întregi şi angajamentului ce am luat la suirea mea pe Tron, depun astăzi 11(23) Fevruarie 1866, cîrma guvernului în mîna unei Locotenențe Domneşti şi a Ministerului ales de popor”.
Împrejurarea e plină de lucruri amuzante și dramatice în același timp. De pildă, domnitorul se afla în dormitorul de la etaj al casei Golescu – casă devenită Palat domnesc. În acea noapte nu dormea alături de soția sa Elena, ci de amanta sa, Maria Obrenovici. Avea doi copii cu ea, pe care i-a înfiat împreună cu soția sa. Se vorbea insistent la București că ar fi vrut să instituie o dinastie, Cuza. Bănuiala a fost un ultim argument ca liberalii și conservatorii sa se unească și să îl forțeze să abdice. Tratatul de la Paris evocase aducerea unui principe străin pe tronul de la București. Era o modalitate de a salva Unirea. Altfel s-ar fi desfăcut la încheierea mandatului lui Cuza. S-a și spus că domnitorul ar fi vrut să se retragă pentru a face loc unui principe străin. Etc. Oricum Unirea risca să fie compromisă, dezavuată de Puterile Garante dacă domnitorul ar fi trecut tronul unuia dintre fii săi cu Maria Obrenovici. Acestea ar fi rațiunile politice ale înlăturării sale.
Militarii din garda palatului au pătruns în dormitor și i-au cerut să semneze abdicarea. Maria Obrenovici a fost surprinsă dezbrăcată. I s-a cerut să se îmbrace și să părăsească încăperea printre șiruri de soldați întorși cu spatele ca să nu fie văzută în acea ținută… neprotocolară. Alături, într-o altă încăpere, Elena se găsea cu cei doi copiii ai Mariei Obrenovici. E un aspect curios și penibil al acelei nopți care micșorează tragedia momentului. Cuza a semnat actul abdicării pe spatele unuia dintre ofițeri, Constantin Pillat – un protejat al său de altfel. A fost dus cu o trăsură în casa prefectului de București, Constantin Ciocîrlan, unde a rămas scurtă vreme, apoi dus la Palatul Cotroceni pentru mai mare siguranță. A fost scos din țară de Locotenența domnească, după trei zile, spre Brașov, de unde a luat drumul Vienei. Aici se reface triunghiul conjugal cu Maria Obrenovici și Elena doamna.
Cuza și Elena s-au căsători în 1844. Pentru el a fost o căsătorie din interes. Elena nu putea să aibă copii. Era cu trei ani mai în vîrstă. Ea deține o mare avere, Cuza scăpătase la jocurile de cărți. Era și cheltuitor. Aventurile lui galante erau numeroase. Cea mai cunoscută pînă în 1860 a fost cea cu soția caimacamului Moldovei, Cocuța Vogoride, fiica lui Costache Conachi. A fost un scandal.
Cuza și Maria Obrenovici s-au întîlnit la București. Ea (n. 1835) era văduva principelui sîrb Miloș Obrenovici. Era româncă, din Iași, din familia Catargiu (un antiunionist convins, filorus). În 1860, cînd s-a cunoscut cu domnitorul Cuza (n. 1820), era o tînără văduvă (25 de ani) frumoasă, pusă pe aventuri și distracție. Nu avea o bună reputație și a fost înconjurată de oprobiul lumii bune românești, care nu vedea cu ochi buni relația ei cu domnitorul Cuza. De altfel Cuza își petrecea o bună parte din timp nu la Palat, ci pe strada Biserica Amzei, unde îi cumpărase o casă. Era locul unde se făcea politică, se tranzacționau afaceri la București în anii 1862-1866. Treptat, prestigiul lui Cuza s-a erodat, iar susținătorii lui s-au îndepărtat de el. Familiile bune nu au mai frecventat Palatul domnitorului, evenimentele mondene de aici, balurile etc. Cuza s-a trezit izolat. Abdicarea lui a venit firesc.
Cuza a murit în exil la 15 mai 1873 la Heidelberg, la numai 53 de ani. Maria Obrenovici s-a despărțit de Cuza în 1870. S-a aciuit la Curtea Imperială din Berlin pe lîngă Augusta, soția kaiserului Wilhelm I. S-a sinucis la Dresda în 1876. Unii spun pentru că suferea de cancer, alții nu exclud un asasinat pe motiv de spionaj în favoarea Rusiei deconspirat de Serviciul secret german.
Unul din textele mele favorite, „Conu Leonida față cu reacțiunea”, rememorează, chiar la începutul piesei, felul cum a aflat Leonida despre abdicarea lui Cuza, anume citind ”Aurora Democratică”: ”O deschiz… şi ce citesc? Uite, ţiu minte ca acuma: <11/23 Făurar… a căzut tirania! Vivat Republica!>. (…) <Scoală, c-a venit libertatea la putere!>(…) Miţule, şi… hai şi noi pe la revuluţie!> (…) <Să te ferească Dumnezeu de furia poporului!… (…) Steaguri, muzici, chiote, tămbălău, lucru mare, şi lume…> (…) <Cît gîndeşti c-a ţinut toiul revuluţiei?>…Efimița – Pînă seara. Leonida – Trei săptămîni de zile, domnule. Efimița – Nu mă-nnebuni, soro! Leonida – Ce te gîndeşti dumneata, că a fost aşa un bagatel lucru?”.
Cam așa a rămas după cîțiva ani în memoria colectivă ce se întîmplase în noaptea de 11/12 februarie 1866.
Fragment din volumul „Repertoarul amorului”, editura Hyperliteratura. Librării – Cărturești, Diverta și Humanitas. Online – pe elefant.ro, libris.ro, esteto.ro, hyperliteratura.ro, carturesti.ro.
Stelian Tănase
