Îndrăgostit iremediabil de literatură, libertate, natură și – mai presus de toate, de soția sa, Domnița – Alex. Ștefănescu, critic și istoric literar originar din Suceava, a publicat în 2020 la Curtea Veche Publishing volumul „Eu și comunismul”, cuprinzînd patruzeci de texte apărute într-o formă inițială în „România literară”. Tema centrală a acestor scrieri autobiografice este relația (dificilă!) pe care autorul, un povestitor înnăscut, plin de umor, ironie, autoironie, a avut-o în anii totalitari cu sistemul anchilozat și paralizant în care a trăit generația noastră, în condiții de frică, foame, umilință. Privind în urmă cu detașarea pe care i-o dă vîrsta și experiența, Alex. Ștefănescu face o radiografie minuțioasă a peisajului socio-economic și intelectual al anilor 1950-1990 în România, țara pe care o iubește cu un patriotism genuin, nu unul de fațadă, exhibat de diverse persoane și acum prin ceremonii patriotarde, cu obiecte kitsch, depuse lîngă statui și monumente (cocarde și coroane de plastic, tricolor în exces, etc.).
Născut la 6 noiembrie 1947, la Lugoj, autorul – apreciat și în calitate de realizator de emisiuni culturale la televiziune: „Istoria literaturii române contemporane povestită de Alex. Ștefănescu”; „Un metru cub de cultură”; „Tichia de mărgăritar”; Iluminatul public” – a lucrat în presă (revistele „Tomis”, suplimentul literar-artistic al „Scînteii Tineretului”, „România liberă”, „Magazin”, „România literară”, la ultima revistă avînd statutul de redactor și apoi redactor-șef). Autor a mai bine de 6.000 de articole și a 30 de cărți (am prezentat publicului sucevean, la lansare, volumul de interviuri cu Ioana Revnic, la librăria „Cărturești”, în 2014), cetățeanul de onoare al Sucevei a fost recompensat pentru „Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000”, apărută în 2005, cu Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul Academiei. Volumele „Eminescu, poem cu poem. Antumele”, 2017, și „Eminescu, poem cu poem. Postumele”, 2019, i-au adus Premiul Național pentru Literatură.
Generat de nevoia de a se confesa și de a depune mărturie asupra unui regim obtuz, ilegitim și inuman, volumul „Eu și comunismul” trasează cu o impresionantă precizie conturul unui timp revolut, în care secretomania, manipularea prin presă (definită ca „uzina de suprarealitate”), supravegherea securistă prin mijloace specifice, cenzura totală erau principalele modalități ale puterii de a ține poporul în frîu. Pe tot acest fundal, figura autorului ne apare cronologic, în devenirea lui firească, de la anii copilăriei și pînă la maturitate. Alex, născut la Lugoj, vine cu părinții, fratele și sora la Suceava, unde crește și este educat într-o familie în care valorile perene – adevărul, onoarea, cinstea, curajul – îi sînt transmise de mic. Devine, ca toți copiii de atunci, pionier, mîndru nevoie mare de bucata de mătase roșie, dar își va pierde repede entuziasmul, după ce este certat violent de un profesor pentru că într-o zi își uitase cravata acasă. Pe la opt sau nouă ani cutreieră orașul, curios, iscoditor și aude la un moment dat în fața clădirii mari și austere a Tribunalului (fosta închisoare habsburgică) niște „sunete lugubre” venind de după ferestrele încăperilor de la subsol. „N-am să uit niciodată acel vuiet al suferinței, acea expresie sonoră a deznădejdii, urcînd parcă din adîncul iadului” mărturisește, cuprins de rușine pentru că nu știa pe atunci că acolo erau torturați îngrozitor deținuții politici, îndeosebi elevi și studenți.
Adolescent, citea „cu nesaț” literatură, transportat de fiecare dată în realitatea ei fictivă, explora împrejurimile Sucevei împreună cu doi buni prieteni, regretații Vladimir Găitan și Ștefan Pînzaru, fratele mai mare al caricaturistului Mihai Pînzaru-Pim. Din păcate, cazemata pe care și-o făcuseră pe dealul Zamca, loc secret al celor trei, îi aduce primele neplăceri și prima revelație a supravegherii și delațiunii specifice regimului totalitar: liceenii sînt chemați în cancelarie, să dea explicații, de parcă în acel banal șanț ar fi ascuns proiectile sau muniție. Lucid, directorul adjunct, Costache Pricop, tatăl criticului și universitarului ieșean Constantin Pricop, avea să înțeleagă cît de inofensivă era joaca lor, și după o inspecție la „locul faptei” le recomandă cu înțelepciune: „În viitor să fiți mai atenți la ce vorbiți!”. (p. 17)
Construcția intelectuală și umană a tînărului sucevean este continuată la Universitatea București, unde reușește la Facultatea de Litere în vara lui 1965. Aici este atras de la bun început de profesori, „nonconformiști, ironici, lipsiți de prejudecăți”, mai ales Nicolae Manolescu. Frecventează cenaclul literar studențesc, citește enorm noaptea la căminul din strada Panduri, unde, pentru a nu-i deranja pe cei 15 colegi de cameră (!) „scufundați în somn”, se refugiază în spălător…Tînărul provincial descoperă capitala cu încîntare: „Cutreieram orașul, captivat de diversitatea lui caleidoscopică, de erotismul lui difuz, în care aventura amoroasă te aștepta în cele mai surprinzătoare locuri, într-un parc dar și într-o biserică. Intram în magazine, în săli de cinematograf, în curțile unor școli, nu mă mai săturam să explorez <orașul – furnicar>. Îmi făcea bine grandoarea metropolei, așa cum îmi făcea bine la Suceava grandoarea pădurilor de fag”. (p. 42)
Biografia studentului încă naiv și mult prea încrezător este fracturată în februarie 1967. În urma unui denunț – la o petrecere studențească organizată seara în cămin, ca să-și amuze colegii, improvizase o satiră, parodie după „Împărat și proletar”, intitulată „Țăran și secretar” – este convocat la sediul Securității de pe strada Plevnei, sinistrul local numit „Malmaison”, unde este supus unui interogatoriu dur, fără mîncare, fără posibilitatea de a se odihni timp de o zi și o noapte, între 23 și 24 februarie. Alex. Ștefănescu reconstituie toată suita de evenimente după consultarea atentă în 2008 a propriului dosar la CNSAS, redînd tot dramatismul și absurdul situației. Este greu de imaginat pentru cei născuți după 1989 cum era posibil ca unui om de douăzeci de ani, nevinovat („ultimul virgin politic din România”), să i se pună în cîrcă vini imaginare… Totul începe cu amenințări grosolane din partea maiorului de Securitate Adrian König : „- O să te împușcăm, nemernicule, la groapa de gunoi a Bucureștiului! O să putrezești acolo, plin de viermi, după ce cîinii vagabonzi o să-ți mănînce mațele”. (p. 49) Răspunsurile victimei sînt răstălmăcite, falsificate, reformulate. Se scriu declarații în limba de lemn a epocii („M-am comportat ca un element dușmănos, defăimîndu-i pe poeții îndrăgiți de poporul român”) și tînărul este obligat să-și pună semnătura pe aceste hîrtii, epuizat fizic și psihic: „Semnam fiecare pagină, nu numai fiindcă n-aveam de ales, ci și fiindcă fiecare interogatoriu dura foarte mult și mă istovea”. (p. 55). Dar asta nu e totul.
După o perioadă de cîteva săptămâni de interogatorii, după o „hărțuială metodică, insistentă, fără sfârșit” în care anchetatorii și-au satisfăcut „plăcerea jalnică de a chinui un tînăr aflat în mîinile lor”, judecătorii de la Tribunalul Militar resping totuși propunerea de a-l trimite la închisoare, propunînd o pedeapsă administrativă. Fără a-l informa corect pe tînărul cetățean român despre această decizie, securiștii au organizat o ședință de excludere a lui din organizația U.T.C. în amfiteatrul Odobescu. Pentru ca bătaia de joc să fie dusă pînă la capăt, în timpul transportului cu duba de la „Malmaison” la Universitate, Alex. este păcălit că va fi împușcat la marginea Bucureștiului. Urmează cea mai dramatică scenă din această biografie, una capitală, care avea să-l marcheze întreaga viață: „Am hotărît să fac o ultimă încercare să mă salvez. Am tras zăvorul de la ușa din spate și am vrut să sar din mașină, dar ei m-au înșfăcat și m-au tras înapoi, apoi au zăvorît la loc ușa. M-am zbătut în continuare, sălbatic, ca un animal dus la tăiere. Patru bărbați reușeau cu greu să mă țină. În zbaterea mea nebunească mi-am pierdut și sacoul în obscuritatea dubei și nu l-am mai recuperat vreodată. Cămașa albă cu care eram îmbrăcat s-a murdărit de mîzga de pe pardoseala mașinii. A început să-mi curgă sînge din nas” (p. 59) În cursul ședinței UTC „deschise”, cîțiva colegi oportuniști (George Radu Serafim, Ecaterina Țarălungă) s-au grăbit să-l acuze, cerînd chiar eliminarea lui din facultate. Îngerul păzitor a fost în acel moment crucial Zoe Dumitrescu-Bușulenga care a spus ferm „că asta nu intră în atribuția organizației”. (p. 60) Pentru tînărul stigmatizat, „ars cu fierul roșu, ca o vită”, va începe o lungă perioadă de marginalizare, de schimbare în rău. Doar un profesor ca Paul Cornea are curajul să se opună „indicățiilor” de a-i da note nu mai mari de 5 și, în sesiunea de vară 1967, îl notează cu 10 la Literatură universală.
Cititorul de orice vîrstă va descoperi în acest volum (în care textul este completat de fotografii din arhiva autorului) atît evoluția personală a lui Alex. Ștefănescu, după o carieră literară de peste cincizeci de ani, cît și angrenajele complicate ale sistemului comunist, personajele care făceau pe atunci regulile jocului: activiști, secretari de partid la nivel local sau județean, securiști. Admirabil portretist, surprinzînd în cîteva tușe esența unor persoane reale pe care le-a întîlnit, autorul – pentru care scrisul a fost și este o religie – își amintește, bunăoară, de întîlnirea pe stradă la Suceava cu Emil Bobu, pe atunci prim-secretar al Comitetului Județean al PMR. Ins grobian, viitorul potentat comunist îl admonestează pe tatăl adolescentului, care lucra la administrația financiară, pentru aprobarea de reduceri de impozite în favoarea unor mănăstiri: „Scund și îndesat, parcă cioplit într-un buștean cu toporul, ar fi putut să joace un rol de pitecantrop într-un film despre evoluția omului.[…] Bine înfipt în pămînt, își agita brațele scurte și țipa tunător la cel care mi-era părinte și pe care îl veneram”. (p. 35)
Cele patruzeci de fragmente, dispuse cronologic, reflectă ca o oglindă evoluția unei conștiințe, relaționarea ei permanentă cu labirintica structură a sistemului comunist. Alex. Ștefănescu meditează asupra unor idei și caracteristici fundamentale: abolirea proprietății personale; lipsa libertății de exprimare și de deplasare în Occident; penuriile grave. Amuzant, povestit într-un ton hîtru este episodul în care micul pionier îndoctrinat de discursul oficial vrea să-și convingă bunica de la Boroaia să dea pămîntul la gospodăria agricolă colectivă (savurosul fragment „Lecție de învățămînt politic cu bunica”). Ajuns în sfîrșit peste ani, după 1997, proprietarul unei proprietăți în exteriorul capitalei, plătită „cu milioane de cuvinte”, memorialistul notează cu satisfacție : „Să stai întins <pe pămîntul tău>, aceasta mi se pare cea mai stabilă situație în care te poți afla într-o viață de om (de altfel, și postum, dacă mormîntul e proprietatea ta). Azi, cînd am o livadă, mă întind uneori în iarbă, printre pomi, cu fața în sus și mă uit fericit la cerul pe care trec lent nori albi. Este poziția din care <nu am unde să cad>. Și din care <nimeni nu mă poate alunga>. Chiar și Dumnezeu, cînd îi inspectează pe oameni cu privirea de sus, zice, ajungînd la mine : <Alex, acum, e și el în regulă. Are bucata lui de pămînt>”. (p. 122)
Între semestrul petrecut la Cajvana, ca profesor de română, și momentul actual, autorul nu a încetat să critice sistemului absurd în care s-a născut. Nu sînt uitate nici ședințele de partid, plictisitoare, regizate din timp (fragmentul „Cine e pentru?”), nici bețele în roate puse oamenilor valoroși (inventatorul Justin Capră), nici obligativitatea demonstrațiilor de „entuziasm” de la 23 august, ziua națională de atunci : „Cînd ne apropiam de tribuna oficială, apărea cîte un activist roșu la față și gîfîind și, de pe margine, ne îndemna autoritar, cu o formulă involuntar-hilară, desprinsă parcă din Ilf și Petrov: <Tovarăși, agitați materialele! Tovarăși, agitați materialele!>”. (p. 174)
Prilej de rememorare a „iepocii de aur” despre care depune mărturie, dar și posibilă lecție de istorie pentru generațiile născute după 1990, „Eu și comunismul” denunță fără drept de apel comunismul, acel „angrenaj de roți dințate din care nu se poate ieși decît făcut ferfeniță”, dar din care Alex. Ștefănescu a ieșit cu demnitate.
Elena-Brândușa Steiciuc
