Louise Glück este prima poetă care a cîștigat Premiul Nobel pentru literatură de la Tomas Tranströmer încoace (2011) și prima americancă laureată de la Toni Morrison încoace (1993).
Încă de la primele poezii, Glück s-a preocupat de transpunerea lirică a ceea ce înseamnă să trăiești ca individ în America. „Nu-mi place să trăiesc în certitudine”, scrie Glück la un moment dat. „Trăim într-o epocă în care certitudinea este apreciată mai presus de orice. Se pare că ne dorim, de exemplu, certitudinea unui vaccin împotriva COVID-19, certitudinea că pandemia va fi nimicită și certitudinea că nu vom muri, cel puțin încă nu, și nu așa. Dar există ceva foarte important în amintirea faptului că viața, în toate formele ei (socială, politică, personală) rămîne incompletă, nesigură și revizuită la nesfîrșit”, a mai adăugat ea.
Comitetul Nobel a anunțat-o ca laureată pe Louise Glück (77 de ani) „pentru vocea ei poetică inconfundabilă care, cu o frumusețe austeră, face ca existența individuală să fie universală”. Este o frază generală care ar putea fi aplicată multor scriitori. Inclusiv lui Mircea Cărtărescu.
Ei bine, nu știu ce a spus Glück cînd Academia suedeză a informat-o că a cîștigat Premiul Nobel pentru literatură, dar știu ce-ar fi fost mai potrivit să zică: „Mulțumesc, dar.. nu…”.
Octombrie este sezonul premiilor Nobel, cînd o mînă de oameni sînt catapultați în faimă și avere datorită moștenirii filantropice a inventatorului dinamitei. Patru dintre cele șase premii numite după Alfred Nobel sînt, în general, necontestate – fizică, chimie, medicină și economie -, dar premiile pentru pace și literatură stîrnesc pasiuni aprinse de nemulțumire.
Există motive întemeiate să fim suspicioși în privința Nobelului pentru pace, care a fost acordat unor oameni minunați și organizații extraordinare, dar a revenit și lui Henry Kissinger (laureat în 1973, în calitate de consilier pentru probleme de securitate al preşedintelui Nixon, lui Kissinger i-a revenit onoarea de a pune capăt războiului din Vietnam; totuşi, în timpul administraţiei Nixon, războiul atinsese un nou punct culminant, provocînd numeroase pierderi şi în rîndul populaţiei civile; împreună cu Kissinger a fost nominalizat şi liderul nord-vietnamez, Le Duc Tho, care a refuzat premiul, afirmînd că pacea nu s-a instaurat încă în ţara sa) sau lui Aung San Suu Kyi (care a primit în 1991 premiul și despre care PR-ul Parlamentului European, Jaume Duch, scria că „ar trebui sancționată pentru lipsa de acțiuni și acceptarea crimelor în curs împotriva comunității Rohingya din Myanmar”).
Însă, premiul pentru literatură este cel care, în forma sa actuală, și-a depășit cu siguranță utilitatea și a provocat mai mult pagube. Anul trecut, Premiul Nobel pentru literatură i-a fost acordat lui Peter Handke, un scriitor austriac care a creat un set de opere literare impresionante în prima parte a carierei sale, dar din anii 1990 a căzut în prostia negării genocidului. În ultimele decenii, Handke a scris cel puțin o jumătate de duzină de cărți și piese de teatru care au minimizat și negat genocidul comis de sîrbi împotriva musulmanilor în timpul războiului din Bosnia. Handke a participat chiar la înmormîntarea (unde a și a rostit un elogiu) fostului lider al Serbiei, Slobodan Milosevic, care a murit în timp ce era judecat pentru crime de război.
Premiile literare au consecințe în lumea reală. Ultra-naționaliștii sîrbi pe care Handke îi apără sînt eroi pentru extremiștii albi violenți din toată Europa și din Statele Unite. Acordîndu-i un premiu Nobel lui Handke, Academia suedeză (care selectează laureatul) a ratificat în esență o teorie a conspirației încorporată în opera sa: că musulmanii reprezintă o amenințare pentru creștinii cu care trăiesc. Cărțile lui Handke care neagă genocidul, în loc să fie ignorate, au fost investite cu valoare inestimabilă prin autoritatea Premiului Nobel.
Academia suedeză este o organizație ciudată. Secţia de literatură are 18 membri numiți pe viață și care aleg noi membri prin vot secret, iar regele țării trebuie să-i aprobe. Decizia de a-i acorda premiul lui Handke în 2019 nu este singura dovadă a incapacității organizației de a gestiona premiul pentru literatură.
Academia a trebuit să amîne premiul din 2018 din cauza dezvăluirilor că (de zeci de ani) soțul unuia dintre membrii săi practica hărțuirea sexuală și violul. Era vorba despre Jean-Claude Arnault, soţul dramaturgului Katarina Frostenson, la momentul respectiv membră a secţiei de literatură care decernează premiul Nobel. Efect al scandalului, regele Carl Gustaf al XVI-lea, patronul Academiei suedeze, a anunţat la 2 mai 2018 o modificare a regulamentului: membrii, aleşi iniţial pe viaţă, pot acum să demisioneze şi să fie înlocuiţi în timpul vieţii.
Într-un fel, putem fi recunoscători pentru aceste scandaluri deoarece ele ne reamintesc necesitatea implementării unei reforme fundamentale a premiului Nobel pentru literatură. Este rîsu’-plînsu’ faptul că atribuirea unei astfel de influențe ar trebui să fie controlată de un grup mic de suedezi care s-au dovedit a fi inițiatorii unei agresiuni sexuale și ai negării genocidului.
Fundația Nobel, care supraveghează toate premiile Nobel, ar face lumii o favoare imensă prin concedierea Academiei suedeze. Nu am o propunere precisă de înlocuire, dar ar fi înțelept ca un premiu mondial pentru literatură să fie decis de un juriu divers.
Era de așteptat ca anul acesta Academia suedeză să anunțe o alegere oarecum „garantată” (în comparațiile cu edițiile trecute, Glück este o persoană care nu susține genocidul, nu este nici europeană și nici de sex bărbătesc). Fiind o poetă celebră și de necontestat, care locuiește în Massachusetts, ea atinge dezideratele pomenite. Academia, în acest scenariu, speră să fi scăpat de controverse și să arate lumii că își face datoria sa nobilă. Să nu ne lăsăm păcăliți. Academia suedeză va face din nou greșeli, deoarece nu își poate depăși limitele, rămînînd sclava inerției în care se scufundă de atîția ani.
În numele literaturii, Glück ar fi fost mai firesc să refuze premiul, pentru a forța o schimbare extrem de necesară, care ar fi adus beneficii atît cititorilor, cît și scriitorilor lumii. Desigur, ea ar fi pierdut niște bani (premiul este însoțit de un cec de aproape un milion de dolari), dar probabil ar fi devenit mai celebră și, cine știe, acest lucru ar fi putut duce la creșterea vînzărilor cărților sale.
Scriitorii ar trebui să fie forțe ale conștiinței, așa că ar fi mai potrivit să ia atitudine în fața Academiei suedeze. Există un precedent: în 1964, Jean-Paul Sartre a refuzat să accepte Nobel-ul pentru literatură. Cam greu să ne așteptăm azi la așa ceva. Dar este și un punct la „jumătatea drumului”: acceptarea premiului cu invocarea faptului că Academia suedeză are o coloană vertebrală mică. Bob Dylan, laureat al literaturii în 2016, a refuzat să participe la festivitatea de înmînare a Premiilor Nobel și a trimis-o pe Patti Smith în numele său (chiar dacă Bob a încasat cecul). În 2020 trăim sub semnul urgenței reformelor. Ar fi momentul să provocăm instituțiile corupte, în loc să le exprimăm gratitudinea.
Geo Alupoae, critic de teatru și impresar al Teatrului ”Matei Vișniec”
