La finalul Consiliului de Coroană, Regele Carol face aluzie la retragerea sa şi suirea pe tron a lui Ferdinand – de faţă la consiliu. Dar lucrurile rămîn aici. La sfîrşit trebuie să accepte: „Constat că reprezentanţii ţării, aproape în unanimitate, au cerut neutralitatea României. Ca rege constituţional mă supun voinţei dumneavoastră. Mi-e frică însă că prestigiul Ţării va ieşi micşorat din şedinţa de azi şi mă tem că aţi luat o hotărîre de care Romania se va căi în viitor.” Ştim azi că decizia din acel Consiliu de Coroană a dus la Marea Unire din 1918.
Peleș, Sinaia, Bucureştiul devin adevărate viespare. Diplomaţi, politicieni, ziariști se înfiinţează în România pentru a-l convinge pe rege sau pe primul ministru să intre într-o tabără sau alta. Împăratul Wilhelm al doilea, Împăratul Franz Joseph trimit scrisori şi curieri pentru a pleda cauza Triplei Alianţe. I. Gh. Duca notează în Amintiri: „Pe Regele Carol aceste intervenţiuni îl torturau groaznic. El socotea că onoarea lui era angajată în alianţa noastră, că nu se ţine cont de obligaţiunile ei ceea ce însemna a-l pune în situaţia de a-şi călca cuvîntul militar”.
Ţara trăia după ceasul ştirilor din presă despre luptele de pe frontul de vest. Regele Carol era convins că războiul va fi scurt. Știa că Germania nu poate lupta pe două fronturi vreme îndelungată. De aceea ea trebuia să cîştige repede o victorie decisivă pe unul din fronturi. La început lucrurile au decurs conform aşteptărilor pe un scenariu identic cu cel din 1870, cînd Germania îngenunchease Franţa. Armata germană a obţinut victorii în Luxemburg, în Belgia, în nordul Franţei. Armata germană se îndrepta spre Paris şi părea de neoprit. Totuşi pe rîul Marna francezii reuşesc să îi oprească pe germani la începutul lui septembrie. Era clar că războiul va dura, că Germania va lupta pe două fronturi, pentru care nu avea suficiente resurse. Regele Carol înţelege situaţia exact. Cunoaşte bine problemele germane. Chiar dacă înaintarea armatei ruseşti a fost oprită, totuşi războiul devenea unul de poziţii. Campania rapidă, care ar fi asigurat succesul Triplei Alianţe nu reuşise.
La 18 septembrie – 1 octombrie 1914, I.C. Brătianu şi ambasadorul rus la Bucureşti, Koziel Poklevsky, semnau un acord care ne garanta Ardealul dacă ne păstrăm neutralitatea. „Părerea mea este că datorăm acest tratat Regelui Carol. Prezenţa sa pe tronul Românei le inspira ruşilor o aşa teamă că pînă în cele din urmă vom merge cu Germania încît, în ziua cînd Brătianu le-a propus să le dea în scris că vom rămîne neutri, ne-au oferit în schimb tot ce le-am cerut. E ultimul serviciu involuntar pe care Regele Carol l-a adus Regatului Român.” (I.Gh. Duca) Un alt acord a fost încheiat cu Italia, şi ea semnatară a Triplei Alianţe, dar preferînd neutralitatea, ca şi România. (11/23 septembrie 1916)
Familia regală este cuprinsă de frămîntări. Regina Elisabeta era ferm de partea Germaniei. Regele Carol ar trebui să renunţe la tron şi să plece în exil, cu Ferdinand şi familia lui, dacă România ar apăra cauza Antantei. Ferdinand era supus şi ar fi plecat. Principesa Maria apăra la fel de ferm ca Regina Elisabeta cauza germană, cauza Antantei, filoengleză şi filofranceză convinsă. Regele Carol avea o situaţie dramatică. Să declare război ţării unde se născuse sau să urmeze poporul căruia îi era rege de 48 de ani. Mai era şi varianta abdicării. Bătrînul rege pentru prima dată nu ştia ce să facă. Era sfîşiat. Si avea ţara împotriva lui.
În zorii zilei de sîmbătă 27 septembrie Regele s-a simţit rău. A fost chemat doctorul, dar pînă să sosească, Regele Carol murise în castelul Peleş, opera sa de o viaţă pe care îl iubea atît. Trupul neînsufleţit al regelui defunct, așezat pe un afet de tun părăseşte Peleşul. E marţi. Vreme rea, ninsoare şi ploaie, vînt şi frig. Cortegiul îl însoţeşte pînă la Gara Sinaia. Va fi adus la Bucureşti marţi, pentru slujba religioasă ortodoxă. O alta catolică s-a făcut numai pentru familie şi apropiaţi. O mare de oameni umple străzile centrale ale oraşului. De la Gara Băneasa mulţimea însoţeşte îndurerată cortegiul. Pe catafalc chipiul pe care Regele îl purtase în 1866, ca tînăr căpitan, cînd venise în ţară. La Palat trupul este expus două zile. Tot Bucureştiul, lume din provincie, trec prin faţa trupului neînsufleţit.
Moartea regelui a provocat o adîncă emoție. Mulţi îl ştiau pe Regele Carol. Urcase pe tron în 1866. Aparţinea altei generaţii. O Românie fără bătrînul rege părea de neînchipuit. Viitorul ţării, părea – fără înţeleptul rege – plin de primejdii.
Joi se formează cortegiul care îl însoțește pe rege pe ultimul drum. Dorinţa sa testamentară a fost să fie înmormîntat în biserica de la Curtea de Argeş. În toate gările, în toate satele lumea iese înainte plîngînd. Bătrînul rege nu mai era. La Goleşti, unde petrecuse prima noapte în 1866, în România, se face un popas. Aici iese înainte soţia lui I. C. Brătianu, Pia Brătianu, care îi aduce ultimul omagiu. La Curtea de Argeş se ţine ultima slujbă. „…Prea Bunule, Stăpîne, sufletul robului tău acesta, mutat dintre noi, îl odihneşte, în loc de verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, toată întristarea şi toată supărarea. Și orice a greşit în această viaţă cu cuvîntul sau cu gîndul, ca un bun şi iubitor de oameni, Dumnezeule iartă-l; că nu este om care să fie viu şi să nu greşească; că tu singur eşti fără de păcate, dreptatea ta este dreptate în veci şi cuvîntul tău este numai adevărul”.
Fragment din volumul „DINASTIA” de Stelian Tănase și Elena Vijulie. Editura RAO, 2017
