Perioada pe care o traversăm se pretează cel mai bine la jurnale. La scrierea, dar și la citirea lor. Eu vă propun un model de lectură în acest sens: „Jurnalul” lui Mihail Sebastian.
Majoritatea exegeților cărții au ajuns la concluzia că autorul a fost un om singur. Foarte singur. Uneori, cu cît era mai înconjurat de confraţii săi întru spirit, cu atît trăia mai acut sentimentul singurătăţii.
Multe sînt însemnările din care ţîşneşte această solitudine amară care îl făcea să se descrie la numai 32 de ani ca fiind „bătrîn, urît, uzat, palid, cu ochii vineţi şi cu un aer de tinereţe ostenită”.
Un astfel de autoportret este în ton cu epoca în care a trăit Mihail Sebastian. Nu întîmplător el şi-a publicat manifestul pentru sănătatea morală a epocii sale sub titlul „Cum am devenit huligan”.
Atacat în cea mai sensibilă coardă a existenţei unui om, care este credinţa religioasă, autorul „jocului de-a vacanţa” a opus sclavilor ideologiilor extremiste simplitatea unei existenţe întru adevăr, bine şi frumuseţe morală.
Un adevăr plin de culoarea izvorîtă prin cultură, un bine necondiţionat (specific oamenilor educaţi în cultul onoarei) şi o frumuseţe morală cultivată, poate chiar inspirată, de Mozart, Bach sau Haydn.
Calitatea de meloman a celui care ne-a dat „Steaua Fără Nume” mă determină să accentuez acest tip de frumuseţe greu de întîlnit la predecesorii şi la urmaşii lui Sebastian. Pentru că, oricît ar părea de surprinzător, nu în relaţiile cu scriitorii epocii şi-a putut găsi salvarea creatorul „Oraşului cu Salcîmi”.
Iar momentele de criză existenţială i-au populat întreaga viaţă. Să rămîi drept pe timp de furtună cînd „trestiile” lui Pascal se apleacă pînă la nivelul mocirlei… e ceva!
E un record etic la care ajung, în general, oamenii cu singurătatea asumată. Sau cei care au, cum inspirat îl descria Paul Cornea pe Mihail Sebastian, „mîndria încăpăţînată a unui neam bătrîn”.
În mod cert, nu singurătatea l-a făcut pe autorul „ultimei ore” să ne lase o moştenire literară atît de preţioasă.
La căpătîiul lui Sebastian a vegheat indubitabil muza geniului. O muză care şi-a cerut tribut prin frămîntări, lipsuri materiale, decepţii şi chiar umilinţele încarcerării parţiale la care a fost supus scriitorul. Nimic din toate acestea nu i-au fost străine celui care ne-a dăruit romanul „De două mii de ani”. Iar, aşa cum o dovedesc notele din jurnal, el a rămas (vorba poetului) la toate rece.
O răceală distanţată, însă, de indiferență, apatie, lehamite sau aroganță.
Mai curînd aş spune – o formă a solitudinii reflexive – ce-ţi ascute simţurile analitice şi te ajută să priveşti lumea cu obiectivitate.
Iată o performanţă greu de egalat la majoritatea intelectualilor noştri din trecut şi din prezent. Un model aruncat azi controverselor periferice în care impostura e pardonabilă şi pentru care refuzul memoriei devine o virtute.
În fond ține şi asta de percepţie şi comunicare. E un subiect pe care îl descria în jurnalul său Mihail Sebastian (într-o notă făcută la 13 octombrie 1944): „Ce greu e să comunici cu oamenii. Circulă tot felul de imagini şi idei despre tine însuţi. Nu ştiu de unde vin, cum au luat naştere, pe ce se sprijină. Nici măcar nu le cunoşti. Şi între timp, viaţa ta adevărată e ca o insulă”.
O insulă, aş adăuga eu, a singurătăţii pe care a cunoscut-o scriitorul, o insulă pe care destinul nu i-a permis să o termine, dar pe care o poate desăvîrşi numai o prietenie adevărată.
Geo Alupoae
Critic de teatru şi impresar la Teatrul „Matei Vişniec” Suceava
