La sfîrșitul săptămînii viitoare vom avea parte de un regal teatral la Suceava: pentru prima oară pe o scenă românească se va juca Tragicomedia lui don Cristóbal și a Rositei (Los títeres de cachiporra. Tragicomedia de don Cristóbal y la señá Rosita) în regia lui Zakariás Zalán.
Farsa în șase acte și un prolog a fost scrisă de Federico García Lorca probabil în anul 1922 (cel tîrziu 1925, după unii exegeți) și a fost concepută ca o piesă pentru teatrul de păpuși, așa cum o sugerează și titlul Los títeres de cachiporra, care face referire la marionetele folosite în piesele de teatru popular de prin bîlciurile Europei Medievale.
Tragicomedia lui don Cristóbal și a Rositei este inspirată de poveștile clasice din commedia dell’arte: Ingenua și Junele Prim, tineri și îndrăgostiți, se văd despărțiți de vitregiile soartei (manipulate în interes propriu de către Ticălos), dar se vor regăsi în urma unui complex de întîmplări neașteptate provocate de personajele secundare, care aduc un plus de culoare și umor. Însă, piesa lui Lorca este mai mult decît o povestioară amuzantă: e un caleidoscop de imagini, stări și emoții de la cele mai primitive la cele mai subtile, frizînd uneori absurdul. Dacă mi se permite să plagiez o formulare a lui Lorca însuși (în didascalii, cînd introduce personajul numit Țînțarul), aș spune că această piesă e pe jumătate Comedia erorilor a lui Shakespeare, pe jumătate Comedia umană a lui Balzac și pe jumătate Persistența memoriei a lui Dalí!
Personajele lui, deși arhetipale, sînt departe de a fi măștile din commedia dell’arte, care obișnuiau să reprezinte cîte o singură trăsătură umană. Ingenua (duduia Rosita), tînără și frumoasă, pare să interpreteze cu succes naivitatea romantico-tragică, deși uneori cade în ridicol prin meschinărie sau prin atitudini teatrale și afectate; totuși, în relația cu don Cristóbal descoperim o altă Rosita, șmecheră, manipulatoare sau – de ce nu? – versată. Există o dualitate în acest personaj, pe care Lorca o sugerează extrem de subtil prin unele elemente care par triviale, dar sînt, în realitate, esențiale pentru conturarea personajului. Un singur exemplu: în momentele cele mai tragice ale piesei, cînd Rosita își plînge durerea pentru pierderea iubirii sale adevărate, începe să cînte; însă nu cîntă nici cante jondo, nici vreo copla tristă, în acorduri minore, nici vreo altă melodie sfîșietoare, ci cîntă un cîntecel pentru copii, despre o pasăre care stă în copac și ciugulește florile. Un fel de „Rățuștele mele pe apă s-au dus…”. Oare Rosita e încă prea tînără și necoaptă și-și alină suferința cu un cîntec din copilărie, pe care, cine știe, i-l cînta regretata sa mamă? Oare e atît de copleșită de durere încît nu mai face diferența? Oare e doar o prefăcută, o farsantă, care se folosește de muzică, orice fel de muzică, pentru a se autovictimiza? Pentru a-și plînge de milă în fața celor din jur?
Rosita nu este singurul personaj polifațetic. Cocoliche, junele prim, este și el o combinație de trăsături pozitive și negative; nu este nici erou, nici antierou, ci este nici mai mult, nici mai puțin decît un om obișnuit. Însă duduia Rosita este orbită de „virtuțile” sale incontestabile: este tînăr, este chipeș, cîntă minunat din gură și la chitară și nu-i pasă că e sărac, pentru că are o barbă frumoasă și știe să fluiere sub geam… În realitate, Cocoliche este un pierde-vară care își petrece zilele și nopțile cîntînd și bînd cu prietenii (de altfel, numele său face referire la imigranții italieni din Argentina, priviți cu dispreț de spanioli tocmai pentru că, aparent, se complăceau în acel dolce far niente inventat în patria lor de origine). Mai mult decît atît, cînd suferă din dragoste, Cocoliche urlă și se tăvălește pe jos ca un copil răzgîiat, într-o manieră extrem de nedemnă. În ultimul act, însă, rivalitatea și gelozia trezesc în Cocoliche spiritul eroic, ca atare se dovedește demn de răsplata pe care i-o pregătește soarta.
Don Cristóbal, ticălosul din această poveste, are toate atributele necesare pentru a fi detestat de public: are o înfățișare grotescă (o burtă verde și o cocoașă… verde), are un mod grotesc de a se exprima și un comportament la fel de grotesc. Este o brută din rîndul aristocrației, un individ grobian, misogin și arogant, motive pentru care soarta trebuie să-l pedepsească, pentru că așa o impun rădăcinile folclorice ale acestei piese de teatru: binele triumfă, dragostea învinge, cei buni vor fi răsplătiți, cei răi vor fi pedepsiți. Justiția populară este tranșantă, nu se împiedică în detalii sau chichițe legislative. Și, totuși, faptul că don Cristobita se laudă Rositei că în copilărie a mîncat singur un tort mare cît luna nu este, oare, o dovadă a vulnerabilității? Nu cumva cerșește de la ceilalți aprobare, acceptare și/sau admirație pentru că este conștient de complexele sale și de faptul că nimeni nu-l place? Iar măciuca pe care o tot vîntură amenințător încearcă, oare, să compenseze pentru alte neajunsuri care îl complexează?
Toate personajele, inclusiv cele secundare sau episodice, creionează un ambient specific satului andaluz, patria lui Lorca, de care acesta a fost veșnic îndrăgostit. Dramaturgul recurge la un evantai de procedee care converg, toate, către conturarea acestei atmosfere: muzică, decoruri, limbaj, costume etc. Actul V, de exemplu, este o frescă a societății rurale andaluze de acum un veac: viața comunitară care se desfășoară în văzul tuturor, în piața publică, muzica tipic andaluză, cu rădăcini comune cu cultura flamenco (a gitanilor andaluzi), vestimentația; la sfîrștul Actului V, apare în didascalii următoarea indicație: La fereastra hanului se arată o tînără în rochie cu buline, care deschide și închide un evantai. Ce poate fi mai tipic pentru Andaluzia decît rochia cu volane și buline și evantaiul? Poate doar tînăra care, în același act, cîntă sevillanas acompaniindu-se cu castanietele…
Iubitorii culturii spaniole nu au voie să piardă acest spectacol. Piesa lui Lorca este o imersiune în Spania profundă, într-o Andaluzie rurală, așa cum era ea – cine știe? – acum vreo sută de ani. E despre dragoste, despre clase sociale, despre condiția femeii, despre puterea banului, despre rîsete și lacrimi, despre emoții și muzică. Și, da, așa cum spunea regizorul Zakariás Zalán, e o piesă destinată celor cu vîrste de la 5 la 105 ani, pentru că fiecare dintre noi va vedea altceva pe scenă, dar toți vom pleca acasă zîmbind.
Lavinia Seiciuc este conferențiar universitar doctor la Catedra de Spaniolă a USV și a tradus în premieră pentru România ”Tragicomedia lui don Cristóbal și a Rositei” de Federico Garcia Lorca, piesă care va fi jucată de teatrul sucevean, pentru prima dată, pe 18 iulie, începînd cu ora 19.00, la zona de agrement de pe Tătărași.
