Rubrica de astăzi este un pic altfel. A făcut-o un pic altfel o clasă de eleve care au împlinit nu mai puţin de 60 de ani de la terminarea liceului, în frunte cu Rodica Iroaie, semnatara textului pe care urmează să-l citiţi. Un material deosebit prin textura sa, dar şi pentru că demonstrează că trăirile puternice şi recunoaşterea de a fi avut nişte profesori şi colegi de excepţie te ajută să-ţi ţii memoria în formă.
În numărul din această săptămînă este vorba despre promoţia 1959 a Şcolii Medii nr. 2 Suceava, care funcţiona în clădirea actualului Colegiu de Artă „Ciprian Porumbescu”. Şcoala Medie a fost predecesoarea actualului Colegiu Naţional „Petru Rareş”. Rodica Iroaie şi colegele sale aveau 14-15 ani cînd au intrat la liceu, pe care l-au terminat după absolvirea clasei a XI-a, fiind prima promoţie care a făcut 11 clase. Şi a fost şi ultima promoţie de fete, ulterior la licee funcţionînd clase mixte, fete-băieţi.
Rodica Iroaie a fost profesor suplinitor la Prelipca, unde a predat şi matematică, dar şi română, spunînd cu mîndrie acum că toţi copiii pe care i-a pregătit au intrat la liceu. Asta într-o vreme în care la liceu nu mergea oricine.
După ce a absolvit cursurile Facultăţii de Energetică de la Iaşi, doamna Iroaie a lucrat 33 de ani la IRE Suceava (actualul E.On), cea mai înaltă funcţie deţinută fiind cea de director de marketing.
Are cuvîntul Rodica Iroaie.
Cuvînt adresat Promoţiei 1959 a Şcolii Medii nr. 2 Suceava
Dragele mele,
Din partea tuturor colegelor rămase în Suceava, un bine aţi venit sănătoase în Bucovina, ,,partea cea mai veche şi mai frumoasă a ţării, raiul Moldovei”, după cum spune Mihai Eminescu. Ne bucură că iniţiativa de a ne revedea după 60 de ani de la terminarea liceului este răsplătită cu bunăvoință, dar şi efortul fiecăreia dintre voi (şi mă refer în primul rînd la cele pe care destinul le-a călăuzit spre alte zări) de a reveni în oraşul adolescenţei noastre, dovedind că legăturile dintre noi nu s-au şters.
Ne întîlnim ca să ne înclinăm şi să aplaudăm strădania profesorilor noştri prezenţi şi a celor trecuţi la viaţă veşnică de a ne face oameni.
Ne întîlnim ca să revedem (aşa cum am făcut-o şi în cele opt revederi anterioare) liceul unde ne-am desăvîrşit caracterul şi personalitatea, şi unde dragii noştri profesori ne-au pus temelia a ceea ce am devenit mai tîrziu, ne întîlnim ca să respirăm aerul curat al Bucovinei, să ne reamintim întîmplări din anii de liceu, dar să ne împărtășim şi din cele cîte le-am trăit de cînd nu ne-am văzut.
Cînd, acum cîteva zile, am ieşit din curtea şcolii, mi-am amintit de povestea doamnei profesoare Frieda Wiegder relatată la reîntâlnirea din anul 1989: ,,În anul alipirii Bucovinei la Regat (domnia sa era în clasa I-a), cînd s-a desfiinţat hotarul dintre Burdujeni şi Suceava, directorul ne-a scos în curtea şcolii şi am plantat şapte copaci, fiecare simbolizînd o provincie a ţării”.
Ce lecţie de istorie mai adevărată le putea oferi un dascăl elevilor de numai 8 ani, ca aceştia să o ţină minte pentru tot restul vieţii. În anul 1989, cei șapte copaci de 71 de ani se înălţau încă falnic. Azi nu mai sînt!
Amintiţi-vă de doamna profesoară Raveca Slevoacă, pedantă, blîndă, mai ales cu internatistele, grijulie să facă din elevele clasei domniei sale aliate şi prietene. Ce aşteptate erau bomboanele pe care ni le aducea de 8 martie sau în alte zile festive. Ne-a fost cea mai apropiată profesoară.
De eleganta şi distinsa doamnă profesoară Marta Schmeterling, pe care o admiram pentru simţul estetic dovedit în modul cum se îmbrăca.
De doamna profesoară Tony Schleier, care avea două licenţe, de inginer şi de profesor, o somitate în chimie (ca şi doamna profesoară Wiegder – directoarea liceului), dar şi în fizică, cu veşnica afirmaţie graseiată adresată elevei care nu ştia răspunsul corect: ,,Drăguţo, dacă aş avea nota de trecere în buzunar, zău că ţi-aş da-o!” sau ,,eşti un zero tăiat în patru” sau ,,eşti tabula rasa”.
Doamna profesoară Maria Almazova, care, în afară de limba latină, ne-a ajutat să cunoaştem frumuseţile naturii şi crîmpeie din istoria judeţului şi a patriei cu ocazia deselor excursii organizate.
Doamna profesoară Ecaterina Strugaru, de la care am aflat că omul are ,,coadă”, iar la a cărei întrebare – ,,de ce făina pentru mămăligă turnată în ceaun se taie cu făcăleţul în cruce?” – nu am găsit răspunsul decît foarte tîrziu.
Doamna profesoară Silvia Obadă, care timp de o oră ne-a explicat care este semnificaţia culorii rochiei de mireasă, albul, cînd frumoasa şi ambiţioasa noastră colegă Maria ne-a părăsit, căsătorindu-se atunci cu profesorul Paranici, iar acum 9 ani cu veşnicia.
De domnul profesor Ziegie Rohrlich vă mai amintiţi? Iniţiatorul multor acţiuni culturale şi sportive, spectacole, excursii, piese de teatru, fiind chiar antrenorul echipei de volei a şcolii.
Dar de domnul profesor Ioan Lăzurcă, cel care, cu un aer de ,,Dante visător’’, se aşeza la catedră îndemnîndu-ne: ,,Încercaţi să trăiţi într-un dolce farniente”…
Doamna profesoară Mărioara Scripcaru, o iubitoare şi o practicantă a baletului, o romantică, al cărei soţ, deşi vestit profesor de limba română, le-a învăţat pe multe colege tenisul de masă.
Doamna profesoară Matroana Nichitovici adora florile. Bucuria primirii unui bucheţel de flori o salva de la o notă proastă pe cea care le dăruia (dovadă că şi noi am fost niște ,,mici escroace sentimentale”, ca toţi copiii).
Doamna profesoară Luţica Ţintilă, datorita căreia în ultima clasă de liceu am aflat că mai există o materie de predare: Geologia. Ne mărturisea: ,,Purtam în suflet frica că răceala pietrelor despre care vă vorbeam cu atîta drag şi pasiune vă va împiedeca să simţiţi căldura pe care doream să v-o transmit”.
Vă amintiţi? La doamna profesoară Paula Dumitrov am copiat în bloc la teza de limbă rusă. Fiind descoperită frauda, am fost eliminate cîte cinci ,,infractoare” pe perioada unei zile.
Cine nu-şi aminteşte de prima zi când a păşit în clasă doamna profesoară Maria Macioapă: tînără, frumoasă şi cochetă, mai emoţionată decît noi, elevele, care aveam ochii aţintiţi asupra domniei sale şi o analizam din cap pînă-n picioare.
Despre impresia pe care ne-a făcut-o domnul profesor Dumitru Bodnariuc: ne întrebam dacă e căsătorit (nu purta verighetă!), încercînd să-i atragă atenţia fiecare cum se pricepea.
Şi mă gîndeam că, dacă ar fi posibil, toţi mult preastimaţii noştri dascăli şi-ar găsi astăzi locul în fruntea Ligii profesorilor excepţionali. Sigur este că îi vom păstra mereu într-unul din sertarele inimii noastre, fiind modele pentru noi.
Despre noi, fostele eleve, despre momentele deosebite în care am convieţuit şi interacţionat în timpul liceului, despre ce am realizat după părăsirea liceului, sînt multe de spus. Un lucru este cert: ne-am cucerit locul în lume după puterile şi șansa fiecăreia. Maria Bartoș, Elena Chirica – medici, Viorica Andrieş, Rodica Nistor, Gloria Corduş, Elena Crainic, Oltea Stan, Antonia Cazievici, Hareta Ciobanu, Eugenia Goraş, Rodica Girigan, Maria Popescu, Maria Paranici, Artemiza Sfichi, Maria Iadviga Sidac și alte 10 colege – dascăli, Rodica Iroaie, Oltea Nepit, Stela Reguş și Fănica Ghemu – ingineri. Și cum s-au înființat școlile tehnice postliceale, promovarea noastră a oferit țării arhitecți, farmaciști, chimiști, contabili: Ana Glovnea, Raveca Sasu, Anica Pavăl, Stela Roşculeţ, Rosemarie Ţapliuc, Gabriela Voicihovschi, Maria Bizubac, Didina Doboș, Minodora Croitor, Basia Gertler, Virginia Găşpărel, Mihaela Ionescu, Magdalena Gavrilovici, Adina Stranschi, Adriana Catrinoiu și Aspazia Nichilciuc.
Brăduţul dăruit de primarul Sucevei, domnul Ion Lungu, pe care l-am plantat în Parcul Areni în anul 2010 şi plăcuţa de la baza tulpinii le vor aminti trecătorilor suceveni de Promoţia noastră.
Un lucru este evident: prieteniile care s-au legat încă din timpul şcolii durează şi înfruntă timpul, pentru că să poţi avea un prieten de liceu este o binecuvîntare şi o onoare.
Am ajuns la vîrsta întelepciunii, dar şi a senectuţii. Fie-vă binecuvîntate familiile pentru restul vieţii!
În încheiere, vă urez sănătate, umblet sprinten şi minte limpede. Ţineţi minte: nu sîntem bătrîne, ci doar trecute prin viaţă! Şi am ştiut să trecem frumos! Şi pentru că există întotdeauna un mîine, mai avem încă timp să dăm sens fiecărei zile care va urma, ca ea să fie cea mai frumoasă din viaţa noastră.
În memoria celor plecaţi din această lume (profesori şi colegi), un gînd pios. Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească în pace.
Rodica IROAIE
