„Cînd vorbim de Unirea Principatelor, de regulă se uită că Moldova nu era întreagă, Basarabia era a rușilor, Bucovina era a austriecilor și doar sudul Basarabiei făcea parte din Principatul Moldovei care s-a unit cu Țara Românească. Unirea în sine a fost un act excepțional. S-a dat dovadă de o inteligență și de un pragmatism rareori întîlnite în istoria românilor. Bine, că și momentul Unirii a fost un moment cu totul și cu totul excepțional. Dovadă de inteligență au dat cei care au făcut Unirea, în frunte cu Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu și mai ales grupul numit <Partida Națională>, <Unioniștii> cum le spunem în general, colocvial, din Moldova și Țara Românească. Se uită, pentru că lucrurile sînt foarte romanțate. La discursurile politicienilor nu mă mir. Dar se uită că Marile Puteri hotărîseră să existe două state, două entități diferite, cu doi domni, două guverne, două parlamente ceea ce ar fi însemnat că nu se putea face Unirea. Or, Unirea s-a făcut, să spunem așa, prin politica faptului împlinit, cum a numit-o Nicolae Iorga. Adică s-au speculat articole din <Convenția de la Paris>, iar la propunerea lui Vasile Boierescu, un deputat, s-a hotărît ca aceeași persoană să fie aleasă în cele două Principate. În modul acesta s-a făcut Unirea – prin pragmatism, inteligență și printr-o inspirație excepțională. Calitățile actorilor au fost deosebite. Cuza rămîne una din cele mai mari personalități din istoria românilor, iar în spatele lui a stat, creierul de fapt al reformelor și al măsurilor care au nivelat, au modernizat, au pus bazele Statului Român Modern, anume Mihail Kogălniceanu.
Avem și un fapt inedit în momentul în care, să nu uităm, Principatele, totuși, făceau parte din Imperiul Otoman, deși aveau un statut privilegiat: Poarta a renunțat pentru prima oară, prin trimișii săi, la bacșișurile, la miile de ducați, pe care le primeau anual, pentru că noi plăteam haraci. În momentul în care a fost ales Cuza, turcii au devenit dintr-o dată ultrasensibili și ultracorecți, n-au mai vrut să ia bacșișurile de rigoare. Au spus că nu se cade să facă așa ceva. Deci, avem o răsturnare fantastică de paradigmă în relația cu Imperiul Otoman. Pînă atunci, repet, erau copleșiți cu bani, bijuterii, tot felul de atenții, plus tributul. Schimbarea a venit din partea celor de la care ne așteptam cel mai puțin: Imperiul Otoman. Da, e foarte surprinzător. S-a întîmplat în momentul în care Cuza a fost ales cu suportul Marilor Puteri, în special al Franței, iar aici vreau să punctez faptul că se repetă situația. Unii dintre liderii politici, în speță Mihail Sturza, fost domnitor al Moldovei, a fost filorus, la fel Mitropolitul Moldovei, Calinic Miclescu, filorus… Exista o bună parte a boierimii care înclina împotriva Unirii. Cu toate acestea, în pofida acestor poziționări, s-a reușit Unirea.
Pînă la urmă, Cuza, să înțelegem, a făcut un gest cum rar întîlnim în istoria românilor, inclusiv în zilele noastre, din păcate, anume acela de a-și da demisia dintr-o înaltă demnitate publică. În momentul în care a constatat că alegerile fuseseră trucate de Imperiul Rus și Imperiul Otoman și-a dat demisia. Rareori în istoria românilor un om politic aflat într-o demnitate atît de înaltă, chiar și mai joasă, și-a dat demisia… Este un lucru foarte rar întîlnit în cultura politică românească și rămîne cu valoare de model. Practic, gestul lui l-a propulsat, pentru că nu prea era cunoscut Cuza, să fim serioși. Mult mai cunoscut erau un Kogălniceanu, un Alecsandri, un Bibescu în Țara Românească, un Sturza în Moldova… Da, a devenit vizibil printr-un gest extraordinar, care a fost foarte bine mediatizat la momentul respectiv.
Altfel, sigur că Alexandru Ioan Cuza nu ar fi avut niciun atu să vină în pole-position pentru fotoliul de domnitor al Moldovei sau al Țării Românești. Să nu uităm presiunea excepțională pe care populația a exercitat-o pe 24 ianuarie. Practic, decizia a fost luată în cîteva ore. Unirea a fost făcută în cîteva ore. Culmea că, iarăși un lucru care ține de felul nostru de a fi, hotelul Concordia din București, din centrul istoric, este și acum într-o stare de paragină avansată, vis-a-vis de momentul 1859, 24 ianuarie, cînd s-a decis acolo Unirea. Deci, un loc extraordinar, un loc al memoriei extraordinar, pe care înțelegem să-l distrugem prin nepăsarea care ne caracterizează. Pentru că asta este de fapt – nu știm să ne cultivăm memoria și se pare că mergem pe același drum. Foarte greu se mișcă lucrurile în zona aceasta. M-aș fi așteptat ca acel hotel să devină un loc de pelerinaj, un loc al memoriei, or, el cred că se așteaptă să cadă pentru ca cineva să ridice altceva… Acolo s-au decis lucrurile, cele mai importante decizii acolo au fost luate în ceea ce privește dubla Unire.
Dacă ne uităm la Alexandru Ioan Cuza, la modul în care se îmbrăca și la cum arăta în imaginea lui publică, de altfel, să știți că imaginea lui Cuza din manualele de istorie nu prea bate cu imaginea reală. Dacă fac un salt în timp, ne uităm la perioada ceaușistă, cînd rolul lui Cuza era jucat de Florin Piersic… Ceaușescu a bătut multă monedă, ca și comuniștii în general, că Unirea s-a făcut prin voința țăranilor. Nu este deloc așa. Istoria este făcută de lideri, de oameni puternici, nu este făcută de mulțimi. Acestea urmează liderii, să fim foarte clari. Lideri care sînt empatici, care sunt capabili să-i atragă, să-i motiveze, să-i stimuleze și să-i convingă… Altfel nu s-ar fi ales nimic din toate aceste lucruri. Repet, fără Napoleon al III-lea, fără regina Victoria a Angliei, Unirea ar fi fost doar un vis frumos. Și să nu uităm de contextul politic.
O eroare apare, din păcate, în discursurile publice – Mica Unire. Nu există Mică Unire și Mare Unire, există uniri. Dacă ar fi să facem o comparație, sigur, momentul 1859 este mult mai important, pentru că a fost și mult mai dificil de realizat decît cel din 1918. Iar fără 1859 nu exista 1918. Dar, repet, cei care se raportează la Mica Unire o fac în mod eronat. Adică n-ar trebui să existe aceste sintagme. Nu există nici Românie Mare și Românie Mică, există o singură Românie. Momentele, sigur, sînt diferite și desigur sînt foarte importante. Cei care vorbesc de Mica Unire nu cunosc de fapt, îndrăznesc să spun că nu cunosc contextul. Au fost niște dificultăți fantastice în 1859. În 1918 a fost mult mai simplu. Și cei care au făcut Unirea din 1918 s-au raportat la Unirea din 1859, au avut acel model, au avut acea construcție, au avut acel imbold. Deci, e cu totul altceva, lucrurile sînt diferite. Deși, sigur, ele sînt legate absolut firesc”. Doctorul în istorie Daniel Hrenciuc este inspector de specialitate în cadrul Inspectoratului Școlar Suceava și predă la colegiile naționale ”Petru Rareș”, ”Ștefan cel Mare” și ”Mihai Eminescu”.
