„Primul lucru de care ne-am izbit a fost pe 2 martie, cînd au venit primii refugiați. Ei trebuiau să vină pe 3 martie, dar o mașină de la ISU i-a adus cu o zi mai devreme. Nu aveai translator, nu puteai să te înțelegi, și de-acolo a început mobilizarea, care a însemnat părinți și colegi care cunosc limba ucraineană sau rusă. Am făcut apeluri către profesori și către părinți pe WhatsApp, și în prima zi am întocmit o listă cu zece persoane care puteau fi sunate și chemate ca translatori. Asta a fost prima problemă, pentru că vorbeam de ne dureau mîinile și pe noi, și pe ei, din cauză că nu prea reușeam să ne înțelegem, chiar dacă există niște aplicații de traducere în diferite limbi. A doua dificultate a fost cînd s-au trezit 120 de oameni și toți au vrut să se ducă să se spele, să se ducă la baie. La sala de sport sînt două băi, cu două cabine la bărbați și două cabine la femei, două chiuvete într-o parte și două chiuvete în cealaltă parte, și cîte un duș în fiecare baie. Foarte, foarte puțin. Problema curățeniei a fost una pe care pînă la urmă am reușit să o rezolvăm, o parte cu personalul de la școală și o parte cu o firmă angajată de primărie. Firma asigura schimbarea lenjeriei, schimbarea păturilor. Cînd erau peste 100 de persoane în centru a fost o muncă asiduă pentru a le asigura condițiile minime. Apoi, se trezeau dimineața și toți voiau să mănînce. Au trimis cei de la ISU batoane de salam, pateuri, le-am pus pe masă la un moment dat, dar era o treabă total neigienică. Și-atunci, cu ajutorul părinților am reușit și se făceau zilnic 400 de sendvișuri, cu materia primă de la ISU. Era un efort să faci așa ceva. Era și problema de a asigura o stare de bine, mai ales pentru copii. Am cumpărat cărți de colorat și creioane colorate. Au venit cred că vreo 40 de copilași din școală care au trecut prin sala de sport și au făcut diverse activități cu copiii din centru. Noi avem în sala de sport videoproiector și un ecran retractabil destul de mare și am pus desene animate. Atunci mi-am dat seama cît de afectați sînt copiii ucraineni de ceea ce se întîmplă. Bucuria copilașilor, în general, sînt desenele animate. În momentul în care au fost proiectate desenele animate s-au uitat un pic și-apoi au plecat. Am văzut în ochii lor și pe chipul lor că le este foarte greu, în principal pentru că nu știau unde se duc. Era clar că în centru nu puteau să rămînă decît vreo cîteva zile. Au fost cred că doar vreo cîteva persoane care au stat patru, cinci sau șase zile acolo, nu mai mult. În rest, toți trebuiau duși în altă parte. Ei știau destinația, dar trebuia să li se asigure transportul pînă la gară, pînă la aeroport. Din partea părinților, din partea elevilor, din partea colegilor, a personalului școlii, a fost o emulație. Lumea și-a dat seama că este un moment dificil și s-a mobilizat foarte frumos. Și cu Universitatea <Ștefan cel Mare> am colaborat foarte frumos, cu domnul prorector Mihai Dimian. Ne-a trimis la un moment dat translatori studenți. Refugiații veneau noaptea și am reușit să aducem studenți de la USV ca să asigure cînd era nevoie comunicarea. (…) Am găsit pe Google Maps centrul de la Școala <Miron Costin> cu un comentariu în ucraineană și tradus în care o doamnă mulțumește pentru condițiile bune care au fost acolo”. Profesorul Dumitru Moraru, directorul Școlii ”Miron Costin”.
