Discutînd pe marginea evenimentului de sfințire a picturii Catedralei Mînturii Neamului, care a avut loc pe 26 octombrie 2025, doctorul în arheologie Emil Ursu, directorul Muzeului Național al Bucovinei, a vorbit pe larg despre credință și despre ce înseamnă finalizarea acestui monument:
”Biserica este un loc al întregii vieți – acolo se întîmplă cununia, acolo se împărtășesc, se spovedesc, acolo se duc și se plîng la preot sau acolo se duc și își manifestă bucuria. Paradoxal, noi, ca specie, nu putem trăi fără speranță. De ce paradoxal? Pentru că în același timp sîntem foarte răi, foarte progresiști, și cînd spun progresiști mă refer de la protestantism încoace. Ne place sau nu ne place, protestantismul ne-a scos din Evul Mediu, clar. Și a adus raționalizarea: totul este rațional, totul se întîmplă cauză-efect… Ei, sînt lucruri care nu se pot măsura, care nu se pot nici explica, dar de multe ori vine Biserica și îți explică. La Biserica Ortodoxă eu am găsit, poate spun o prostie, dar e părerea mea, eu am găsit o chestie foarte interesantă, care explică orice. De-aia Biserica Ortodoxă nu a fost niciodată ca sora ei Catolică, care, mă rog, a adus tortura, a adus rugul și așa mai departe, inchiziția spaniolă, etc. Se cheamă energie necreată. Biserica Ortodoxă a așteptat. Dacă s-a explicat, bine, dacă nu s-a explicat ea este energie necreată, adică aparține Creatorului Divin. Ceea ce, pînă la urmă, este o ușurare și o supapă.
<Dom’le, nu pot să-mi explic chestia aia, pentru că e de la Dumnezeu>. Eu sînt doctor arheologie. Noi, în arheologie, e o glumă reală, băgăm la obiecte de cult tot ceea ce nu înțelegem ca utilitate. Nu cred că toate sînt obiecte de cult, dar pînă la o viitoare explicație ele sînt energie necreată. E cam aceeași chestiune.
Catedrala Mîntuirii Neamului, care are un titlu foarte interesant – Mîntuirii. Hai să ne uităm ce am făcut noi în ultima sută de ani. De acum putem vorbi de aproape sute de ani. Pe Carol al II-lea l-am fugărit. Pe Mihai l-am fugărit. Pe Ceaușescu l-am împușcat. Cred că neamul ăsta chiar avea nevoie, și are nevoie în continuare, de mîntuire. Ca neam vorbesc, în primul rînd. Noi, ca indivizi, fiecare în parte, eu rămîn la ideea că sîntem ușor dezrădăcinați. Și spun ușor, ca să nu spunem mai mult.
Și apropo de <Cabaretul Cuvintelor> (noua piesă pusă în scenă la Teatrul <Matei Vișniec> din Suceava, scrisă și regizată de dramaturgul Matei Vișniec – n.r.), unul din monologurile din piesă, care pe mine m-a impresionat, a fost despre rădăcini și aripi – părinții îți dau rădăcinile, dar niciodată nimeni nu îți dă aripi. Ei, cam așa se întîmplă și în viața reală. Și, de fapt, clar, domnul Vișniec s-a inspirat din viața reală. Noi toți avem niște rădăcini. Astăzi avem de-a face cu o generație ușor dezrădăcinată – oameni care se duc la Biserică fără să știe de ce se duc acolo, oameni care se duc la Biserică fără să înțeleagă ce se spune acolo, ce se cîntă, ce se citește. Mai există o generație ceva mai în vîrstă, care se duce în cunoștință de cauză. Există, din noua generație, unii care se duc la Biserică știind ce se întîmplă acolo, deja vorbim de o anumită educație, este religia în școli și în familie, bunicii, mă rog, cu toate că și la bunici este o discuție. Dar sînt așa-numiții atei. Eu mă distrez întotdeauna cu ateii. Nu există ateu. Dumnezeu poate fi și poate îmbrăca multi-forme. Banul este o formă. Deci omul ăla are o zeitate. Aveam un coleg din Republica Moldova, el declarat ateu convins, și la un moment dat l-am întrebat: < – Mă, tu faci Revelionul? – Da. – Și la 12 noaptea ciocnești un pahar? – Da. – S-a terminat: ai un ritual, ca atare tu ai o religie. Nu mai poți să spui că ești ateu>.
Ei se consideră atei în raport cu Dumnezeu, numai că, repet, Dumnezeu, și aici îl aduc în atenție pe Andre Scrima, care, sigur, citează texte medievale, și nu numai, și care spune: <calea spre Dumnezeu este multiplă, depinde pe care cale o apuci, și dacă apuci pe o cale, ține-te de ea>.
Revenind la Catedrala Mîntuirii Neamului, istoric vorbind, este un proiect vechi, din 1920. Patriarhul Miron Cristea a visat o Catedrală a Neamului, nu a Mîntuirii atunci, a Neamului, și m-am uitat la funeraliile regelui Mihai I. Doamne, a fost o chestie, din punctul meu de vedere, jenantă. Sigur, s-a făcut la actuala Patriarhie și în biserică nu a intrat foarte multă lume, și erau invitați din străinătate, de la șefi de state, șefi de guverne, ambasadori, etc., care stăteau afară, iarna. Nu a fost o chestie prea plăcută, deci îți trebuie totuși un loc care să fie reprezentativ pentru nație. Cam asta și-a dorit Patriarhul. Acum, cum a construit-o e altă discuție. Și Patriarhul Miron, și după Miron. Bun, vorbim de Patriarh, pentru că ne place sau nu, actuala Catedrală e opera Patriarhului Daniel. Și Daniel rămîne ca un important Patriarh în istorie, tocmai pentru că a făcut această Catedrală. Nu discutăm de partea științifică și de alte chestiuni, dar pentru popor rămîne, și nu cît pentru popor, cît pentru istorie. Astăzi dăm cu pietre… Și eu, de exemplu, nu că am fost revoltat, dar m-am întrebat și eu <Doamne, chiar atîția bani trebuie dați?>. Dar uite că un om care a crezut într-o idee, și trebuie văzut și din punctul ăsta, sau cheia asta, a făcut tot ce s-a putut ca să ducă visul la finalitate. Și l-a dus. În 15 ani. Spuneți-mi, în 15 ani ce s-a mai construit în România?”
