În cadrul unui proiect Erasmus, conferențiarul universitar doctor Alexandru Ionuț Cristea, prodecan al Facultății de Istorie și Geografie din cadrul Universității ”Ștefan cel Mare” Suceava, prodecan cu activitatea științifică, imaginea facultății, relații internaționale și dezvoltare europeană, a fost timp de 11 zile la Universitatea de Stat din Rio de Janeiro.
Etajul și pasajul
”Universitatea e cam de trei ori mai mare decît universitatea din Suceava ca număr de studenți, dar și ca înălțime a clădirilor. E alcătuită din vreo șase corpuri a cîte 12 etaje, toate din beton. Ele sînt unite prin pasarele. Sînt interconectate. Adică nu trebuie să cobori sau să mergi cu liftul, așa ca să treci dintr-o clădire în alta. E ceva monumental. Nu neapărat pe gustul meu, adică e o clădire urîtă. Sau, mă rog, clădirile sînt urîte. Am înțeles că au fost făcute de un arhitect german în 1950. Universitatea este din 1950.
Fotbal și muzică pe Maracana
Cam de atunci este și stadionul Maracana, care se găsește în imediata vecinătate. Atunci a început construcția. El a fost terminat mai tîrziu. Maracana, care între timp a fost modernizat. Nu mai este la capacitatea de atunci. E chiar modernizat foarte bine. Eu nu sînt un microbist, nu prea merg la meciuri de fotbal, dar am rămas plăcut surprins de ceea ce este acolo. Adică, faptul că intri la stadion cu recunoaștere facială. Toată lumea intră foarte repede, iese foarte repede. Curățenie exemplară în interior. Nu mă așteptam. Am fost la un meci Flamengo cu São Paulo. Au cîntat tot meciul. 67.400 de suporteri. A fost ceva fantastic. Evident, acolo este cumva diferit față de Europa și România. E un stat încă militarizat. Un elicopter a făcut <prezentări> la începutul meciului. S-a rotit deasupra stadionului. Au prezentat băieții mitralierele. Cu mitralierele scoase. Erau oameni de treabă (rîde). Adică puteai să faci cu mîna, îți răspundeau. Era și poliție călare, la exteriorul stadionului.
Urmele românești din Rio de Janiero
Am fost foarte surprins că la primul meu tur prin Universitatea din Rio de Janeiro am descoperit semnătura unui român pe o clădire din campus. Asta a fost ceva fascinant. Un arhitect, un sculptor, am citit mai tîrziu despre asta, nici ei nu știau cînd am mers la biroul de relații internaționale, au fost și ei foarte surprinși că am găsit un Ion Mureșanu – 73 pe o clădire din campus. Am citit despre Ion Mureșanu o istorie interesantă. De fapt, exista o comunitate românească importantă, mai ales în perioada interbelică în Rio de Janeiro. Ion Mureșanu este, să spunem, unul din exponenții românilor care au trăit acolo. El a făcut școala în Uruguay, Montevideo. Mama sa, cu origini botoșănene, se spune, avută, neam de chiaburi, cum se zice… Ei au plecat la începutul perioadei comuniste și s-au stabilit acolo, inițial în Uruguay și apoi în Brazilia. Un arhitect de succes din ce am văzut eu și este, să spunem, un exemplu bun pentru comunitatea românească din Brazilia. Acum, nu este singurul. La fel, statuia lui Isus. Interesant, chipul lui Isus situat pe muntele Corcovado. Corcovado este cea mai mare înălțime de lîngă Rio. Rio, orașul, este înconjurat de o serie de înălțimi. Corcovado este cea mai importantă înălțime. Pe Corcovado se găsește monumentala statuie a lui Isus Mîntuitorul cu brațele deschise, iar chipul este creat de un român care, la fel, mi s-a părut foarte cunoscut. Îl cheamă Gheorghe Leonida. Mie mi s-a părut foarte cunoscut pentru că noi în universitate avem un amfiteatru, Dimitrie Leonida. Dimitrie Leonida a fost un inginer electronist, unul din oamenii care au făcut carieră universitară în România și acesta era fratele lui. Am rămas așa surprins. Am descoperit și eu pe internet, evident, după ce am văzut statuia lui Isus. Era foarte multă lume, foarte mulți turiști străini.
Toată lumea face sport. Însă, nu doar fotbal
La Rio acum este iarnă. Este, dacă vreți, cea mai friguroasă lună, dar este și cea mai plăcută: undeva 21-25 de grade. Atmosfera este foarte plăcută. (Era lumea pe Copacabana?) Da. Multă lume face sport în Brazilia. Toată lumea aleargă, se plimbă cu trotinete, fac surf, capoeira, box. Sînt foarte multe sporturi care sînt practicate. Au un golf foarte mare, golful Guanabara. De fapt, de aici vine și denumirea orașului. De-a lungul golfului Guanabara, care este o zonă turistică, există un spațiu de agrement cu foarte multe terenuri de fotbal, care – mi-au explicat colegii de la Universitatea din Rio care ne-au plimbat prin oraș și ne-au arătat principalele puncte – sînt pline la orice oră din zi și din noapte. Adică la 3 dimineața se joacă fotbal pe toate cele 13-15 terenuri care sînt acolo. Pe nisip am văzut foarte mult volei. Copacabana este cea mai cunoscută plajă, dar nu este neapărat cea mai frumoasă. Pentru localnici sînt alte plaje mai interesante. Seara toată plaja este iluminată, deci au exact ca la stadion reflectoare care bat și luminează plaja.
Poliția e peste tot
(Te-ai simțit vreun moment nesiguranță? Era poliție noaptea pe plajă?) Nu am văzut poliție noaptea, în schimb orașul, într-adevăr, e plin de poliție. Poliție, cum avem noi, să spunem, poliția asta locală, dar acolo e poliție militară cu arma la vedere. Inclusiv de-a lungul plajei vezi survolînd de elicoptere militare, care arată că sînt acolo, sînt prezenți. Noi am prins și summit-ul BRICS. În primele zile era armată pe străzi, cred că din suta în suta de metri vedeai cîte un TAB și soldați care stăteau cu arma la vedere. Nu mi s-a părut nesigur, orașul este foarte mare. Doar orașul în sine are vreo 7 milioane de locuitori. Dacă mai punem și zona metropolitană, ajungem undeva la 12-13 milioane. Sînt foarte mulți oameni săraci, care trăiesc în favele, în marginea orașului. N-am fost în favele. N-am reușit chiar să ajungem peste tot unde am vrut. A trebuit să ne conformăm și programului pe care l-au făcut ei acolo.
Desene frumoase, dar și mesaje puternice
(E plin orașul de graffiti?) Plin. Sînt foarte multe desene și mai mult decît desenele în sine m-au impresionat mesajele. Sînt mesaje care amintesc de problemele de poluare, de schimbări climatice, de, să spunem, probleme sociale. Adică nu sînt niște mîzgălituri pe un zid acolo: ”Lenuța îl iubește pe Viorel” și desenat acolo. Nu, sînt mesaje profunde și foarte bine realizate. Am văzut, de exemplu, zona portului vechi, care este e o zonă dezafectată. Ei au folosit clădirile care au rămas acolo, pe care le-au transformat într-o galerie, așa, de artă și cînd te plimbi pe acolo, poți să admiri, să spunem, picturi care amintesc de populația care trăiește acolo.
(Sînt mesaje sociale și la universitate?) Da, am rămas surprins, pentru că la noi, la universitate, nu există mesaje așa afișate. Acolo sînt mesaje: <Moarte latifundiarilor!>, mesaje cu puternic caracter social, adică revoluția agricolă, inclusiv mesaje care amintesc de comunitățile LGBT, transgender, pentru că sînt acceptați.
Am cunoscut studenți la licență, masterat, doctorat și postdoctorat. În acest grup de 10 studenți cu care am stat mai mult de vorbă erau un transgender și erau lesbiene declarate. Vorbesc deschis despre asta.
La un zîmbet, un dans și o bere
Lumea este foarte zîmbitoare. Oamenii te fac să te simți bine, sînt zîmbitori, indiferent de clasa socială sau gradul lor de avuție pe care îl au. Sînt foarte sociabili. De altfel, cum se lasă seara, îi vezi pe străzi, ei sînt genul de oameni care împart o bere, adică iau berea la 600-700 de mililitri și berea este mare pentru că trebuie să o împarți cu alții. Ei vin în grup și iau o bere și o împart. Cu niște păhărele mici, și dansează, dansează, zîmbesc. Inclusiv, să spunem, oamenii care sînt săraci, care vor să-ți vîndă ceva. Am avut surpriza să vorbească în limba engleză, să-ți explice că <eu sînt Eduardo> din favela nu știu care și, nu știu, <am 16 ani, merg la școală, lucrez două zile, adică vînd marfa asta pe străzi. Uite, dacă vrei să mă ajuți, cumpără de la mine două cutii de Mentos> sau ceva de genul ăsta. Și toți au POS.
Gimnastica, ambasadorul României
Noi ne-am simțit foarte bine la universitate, adică în momentul în care am venit acolo printr-un program Erasmus, care e o chestie grozavă pentru Europa, faptul că îți facilitează aceste deplasări e o chestie minunată. Iar faptul că am venit din Europa, lumea de la universitate a fost foarte plăcut impresionată că am mers și s-au adunat mulți, am stat la biroul de relații internaționale, cred că au venit vreo cinci persoane, unul lua notițe. Erau foarte impresionați că am bătut atîta drum și mirajul ăsta european… Ei ar vrea să dezvolte în continuare foarte multe relații, să colaborăm. Nu știau ce să mai zică, ce să mai facem mai departe… Iar oamenii simpli te întreabă cum te cheamă? Ionuț pronunțau cam greu, adică era Ionuș, nu știu, ceva de genul ăsta, de obicei mă prezentam Alexandru și spuneau Alex și întrebau: <dar din ce țară ești?> <România>. Unii parcă știau pe unde e România, alții știau mai multe despre România, în principal gimnastica ne-a făcut reclamă maxim, mai puțin poate fotbal, am auzit de Lucescu. Ei nu-s mari fani America, mai ales acum cu ultimele probleme, cu Trump.
Ne-am simțit foarte bine și acum sper să-i văd și pe ei aici (pe cei de la Universitatea din Rio de Janeiro – n.r.). Chiar noi i-am invitat. E diferit, într-adevăr. Sînt culturi diferite, vegetația e diferită, să spunem cam totul, clima e diferită, dar în esență m-am simțit foarte apropiat de ei, sîntem latini. Pînă la urmă, cred că lucrul ăsta ne unește. Au aceleași trăiri ca și noi. I-am invitat și pe ei aici, sper să s-ajungă, deși ei stau mai prost cu banii decît noi și am simțit lucrul ăsta, pentru că au o anumită reținere de a cheltui bani sau de a face deplasări foarte lungi.
Latini și ei, latini și noi
(E mai scump la ei decît la noi?) Banii pe care i-am primit, ajutorul Erasmus au acoperit transportul, 1.500 de euro, un drum destul de lung pînă acolo, și cazarea a fost acoperită lejer, adică cazările sînt mai scumpe la noi decît la ei. S-a ocupat colegul meu, noi am mers doi, de fapt am mers trei de la noi, de la universitate. Pentru apartament am plătit 550 de euro și am stat zece zile, 11 chiar. Am stat foarte aproape de Copacabana. Cazarea a fost recomandată de profesorul la care am mers la universitate, un tip Hector Evangelista, un tip la vreo 60 ceva de ani. El ne-a recomandat zona și inclusiv cazarea. (Prețurile la mîncare?) E la fel ca la noi în țară, chiar și mai ieftin dacă ai răbdarea să cauți. Adică n-am simțit nici o presiune financiară. Ne-am simțit foarte bine și pentru că cei de acolo au făcut tot posibilul să ne simțim așa. Adică ne-au dus, ne-au plimbat, ne-au arătat, inclusiv la meciul de fotbal. Ne-au ajutat să cumpărăm bilete, că nu era chiar simplu să cumpărăm. A fost un efort din partea lor și noi am apreciat lucrul ăsta”.
